Lighting

Capitolul 16. Confesiune

- Ridică-te! La dracu, Iris, trezește-te!

Mi-am deschis debusolată ochii în urma țipetelor lui Harry. O singură secundă am fost contrariată de faptul că mi-a distrus somnul, apoi i-am văzut expresia agitată și am început să mă îngrijorez.

- Ce se întâmplă? l-am întrebat cu jumătate de gură, frecându-mi fruntea. Simțeam că-mi plesnește.

Harry a continuat să se miște dintr-o parte într-alta, umplând un rucsac cu câteva haine. Abia atunci am început să mă agit și eu. M-am uitat spre fereastră și am observat că nici măcar zorii zilei nu apăruseră.

- Harry! l-am strigat, ridicându-mă din pat. Ce se întâmplă?

Am înaintat până în dreptul lui și i-am prins mâna în care avea cele două poze cu familia lui. El deja mă țintuia cu privirea de când îi rostisem numele, iar mie mi s-a strâns stomacul. De ce lua pozele de la locul lor?

- Harry...

- Te duc acasă. Acum.

A dat să-și elibereze mâna, iar din cauză că eu am opus rezistență, una dintre fotografii s-a rupt puțin într-o parte.

Mi-am retras rapid mâna și mi-am acoperit gura cu palmele. Mă uitam la acea fotografie ca la un ceas, iar Harry era bomba care urma să fie detonată.

M-am retras un pas mai în spate, urmărind cu privirea cum pumnii i s-au încleștat. Așteptam cu sufletul la gură să izbucnească, însă el doar a băgat cu grijă fotografia printre tricouri și a tras fermoarul rucsacului.

- Mișcă, mi-a spus pe un ton sumbru, iar eu m-am conformat instant.

Am fugit în camera de zi, mi-am pus teneșii în picioare fără a-mi mai lua șosetele ude și mi-am căutat telefonul cu privirea.

- Tot la mine e.

Mi-a spus Harry, deschizând ușa și făcându-mi semn să ies. Am zis să nu-mi testez norocul și să-mi înghit comentariile.

Am coborât rapid cele șapte etaje, de parcă eram un șoarece care fugea de o pisică lihnită. Ajunsesem să fug de Harry. Știam c-o să răbufnească dacă îl mai calc o dată pe coadă.

Când ne-am urcat în mașină, mi-am dat seama că încă aveam o migrenă groaznică și îmi venea să vomit. Speram doar să mai rezist până acasă.

Îmi stăteau în vârful limbii o grămadă de întrebări, însă n-aveam curajul necesar ca să le dau grai.

Harry stătea încordat în scaunul său, verificând mai des decât de obicei oglinda retrovizoare. Părea tot mai agitat, iar eu habar n-aveam care era motivul.

- Pe ce stradă stai? m-a întrebat la un moment dat, iar mie mi s-a părut ireal. Parcă vocea lui era ireală.

- De ce? am îngăimat.

Harry a pufnit într-un hohot ironic.

- Nu vrei să ajungi acasă?

- De ce pleci, Harry? am accentuat, prinzând curaj. El doar și-a scuturat capul dezaprobator.

- Ce te face să crezi că m-aș destăinui ție?

A fost rândul meu să pufnesc.

- Ai făcut-o! am afirmat contrariată. Când mi-ai spus de frații tăi și la Vapaus, când mi-ai povestit de Mustang.

- Ți s-a părut. Eu nu mă destăinui. Eu doar spun chestii, nici măcar nu știi care e minciună și care nu.

- Ești un nesuferit, am oftat, întorcându-mi privirea spre geam.