Lighting

Capitolul 7. Petreceri californiene în Londra

Timpul nu trecea atât de greu nici măcar în cea mai plictisitoare oră de istorie de la liceu.

Am stat cu ochii pe ceas mai mereu, între mici reprize de ciondăneală cu Jayden și câteva râsete forțate provocate de poveștile nu tocmai amuzante ale mătuşii Adeline.

Îmi rezervasem câteva clipe pentru a analiza ce se întâmpla în jurul meu, cât stătuserăm cu toții în foișorul din curte.

Jayden stătuse lângă mine, iar mama și mătușa erau așezate pe scaunele din fața noastră. Îmi aminteam de poveștile ei ca fiind cele mai interesante și amuzante pe care le puteam auzi. În după-amiaza aceea nu mă făcuse deloc să râd, nici nu-mi trezise vreun minim de interes sau curiozitate. Ceva se schimbase.

Vocea ei era la fel de caldă; ambientul era la fel de liniștit și plăcut ca la fiecare vizită; râsul ei era la fel de colorat. Poveștile și glumele ei erau din aceeași perspectivă veșnic tânără şi extravagantă. Toto tot sărea în poala mea pentru ca îi furasem scaunul.

Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că, de fapt, eu mă schimbasem.

Nu mai eram fata de acum 6 luni, care își făcea planuri minuțioase de viitor şi care ar fi dat oricând o ieșire cu prietenii pentru o carte sau un film. Nu mai voiam să fiu acea fata, nu îmi mai plăcea să fiu acel tip de persoană. Nu simțeam că ar trebui să mă mai reprezinte.

Obișnuiam să tânjesc după niște povești fictive care îmi hrăneau sufletul pentru câteva momente, apoi eram nevoită să aleg o altă carte pe gustul meu, care să-mi reumple bateriile.

Acum eram hotărâtă să îmi conturez propria poveste. Şi nu voiam să mă limitez la niște cuvinte scrise într-un folder secret al laptopului meu, ori într-un jurnal care nu avea niciodată să fie publicat. Voiam ceva real. Eram hotărâtă să fac ceva real. Ceva care să merite şi de care să îmi pot aduce aminte şi când n-o să mai fiu capabilă să-mi amintesc ce am mâncat la prânz.

Tânjeam după ceva memorabil și eram hotărâtă să fac prezentul să conteze, pentru că, în definitiv, era tot ce aveam.

Aveam nevoie de amintiri noi.

Şi pentru asta eram acum în mașină, în dreapta fratelui meu concentrat să urmărească mașina lui Ryan.

Era puțin trecut de ora opt, iar soarele strălucea slab cu niște raze aurii ce spintecau orizontul. Priveliștea mă trimitea cumva cu gândul la niște filme văzute acum ceva ani, cu tineri fericiți care mergeau alături de prieteni spre necunoscut.

Diferența era că noi ştiam încotro ne îndreptam, oarecum.

Ryan îi vorbise fratelui meu vreo jumătate de oră la telefon despre un luminiş uitat de lume în care își mai pierdeau ei timpul uneori.

Din păcate, vorbise degeaba.

Jayden nu avea deloc chef să stea şi să numere stelele care apar pe cer după apusul soarelui, așa că îl mobilizase pe Ryan să găsească ceva mai bun.

Întâi venise propunerea să mergem din nou la My Father's Moustache și să bem câte ceva până eram suficient de veseli ca să petrecem pe un ritm de muzică proastă, însă Jayden tăiase rapid posibilitatea asta de pe listă. Acolo îl văzusem prima dată pe Harry, şi nu voia să riscăm atât de tare să ne întâlnim din nou cu el.

Am încercat să mă împotrivesc, însă, până la urmă, nici eu n-aş fi vrut să-l văd. Mi-ar fi amintit de Elijah și de Ember şi m-aş fi gândit și mai mult de ce nu m-a mai sunat.