Daomu Biji Vol 1 Seven Star Lu Palace & Angry Sea, Hidden Sands(Templul Pierdut)

Capitolul 42

Această față uriașă și sinistră era de aproape patru sau cinci ori mai mare decât capul meu, dar corpul ei încă se ascundea în spatele ușii de oțel, așa că nu puteam să-mi dau seama cât de mare era cu adevărat. Lumina care pătrundea din gaura din punte nu era foarte strălucitoare, așa că nici nu i-am putut vedea clar trăsăturile feței. Nu știam dacă era o fantomă sau un animal, dar acest chip era obsedant de ciudat și de nedescris.

M-am uitat la el în gol, tot corpul meu amorțindu-mi de la scalp până la glezne. Eram atât de speriat încât cu greu puteam să respir și picioarele mele au început să devină moi ca tăițeii. M-am chinuit să fac câțiva pași înapoi și apoi mi-am amintit că femeia era încă întinsă la pământ. Deși nu îmi era neapărat îndrăgostită de ea, nu puteam să o las aici să moară.

Am întors-o și am constatat că cele două mâini ofilite dispăruseră din nou, dar nu am avut timp să-mi fac griji pentru ele chiar acum. Dacă nivelul apei ar crește din nou, capul ei ar fi scufundat și ar ajunge să se înece. Mi-am pus mâinile sub axile ei și am început încet să o târesc înapoi la celălalt capăt al calei de marfă, unde știam că sunt scările care duceau spre punte. Atâta timp cât am târât-o pe punte, puteam fie să sară în mare, fie să chem ajutor – fie una era o opțiune mai bună decât cea cu care ne confruntăm în prezent.

În timp ce mergeam pe picioare tremurânde, mă tot gândeam, calmează-te, calmează-te. Când întâmpinați situații extreme, trebuie să fiți extrem de calm. Am continuat să mă întorc puțin câte puțin, fără să îndrăznesc să-mi iau ochii de la fața aceea terifiantă.

Monstrul s-a uitat la mine indiferent, în timp ce continua să rămână nemișcat. O vreme, singurul sunet pe care l-am auzit a fost zgomotul apei. Dacă acest lucru ar fi făcut un fel de mișcare, cum ar fi să-și întoarcă capul sau să-și deschidă gura, poate m-aș fi simțit mai relaxat, dar cei doi ochi au continuat să mă privească drept. Pe măsură ce m-am uitat la ea, am devenit din ce în ce mai îngrozită. Este prea anormal, m-am gândit în sinea mea, dar din moment ce nu te miști acum, ar trebui să rămâi așa. Nu aștepta până mă apropii de vârful scărilor ca să se năpustească asupra mea.

M-am gândit că nu pot să mă mai uit la el, așa că mi-am plecat capul și am accelerat. Dar după ce am târât-o pe femeia aceea până la capătul scărilor, mi-am ridicat privirea și am încremenit – scările erau atât de putrezite încât a mai rămas doar cadrul. Nu știam dacă aș putea să urc singur, darămite să duc o femeie pe jumătate moartă sus. Am văzut că mai erau câteva rămășițe din scările metalice încă atașate de cadru așa că am prins una dintre mâinile femeii și am încercat să urc. Dar rămășițele s-au rupt de îndată ce am călcat pe ele, metalul dizolvându-se ca noroiul moale.

Aceasta a fost o problemă. M-am uitat înapoi, dar, din fericire, monstrul a fost foarte răbdător și încă nu se mișcase. În prezent eram în umbră, cu o sursă de lumină (gaura din punte) care ne despărțea, așa că tot ce puteam desluși era un contur vag. Simțindu-mă mult mai în largul meu, am sprijinit-o pe femeie de perete, mi-am strâns dinții și apoi am sărit cu toată puterea, spunându-mi că ar trebui să cobor mai întâi.

Păcat că brațele mele erau lungi, dar nu aveam deloc forță. Am ajuns să eșuez de două ori. Nu numai că nu am reușit să urc, dar am reușit și să cad pe față, durerea suficientă încât să-mi aducă lacrimi în ochi. Simțindu-mă foarte enervat, m-am gândit mult timp la asta, dar nu am putut găsi o modalitate de a ieși din situația mea actuală. De obicei, îmi întorceam capul să văd dacă monstrul mai era acolo, dar ar fi fost mai bine dacă nu - de îndată ce mi-am întors capul, am văzut deodată un lucru uriaș stând în spatele meu, cu fața atât de aproape încât aproape că o atingea pe a mea. Am fost atât de șocată încât am scos un strigăt îngrozit.