Vizitatorii

NOI ÎNCEPUTURI

1994, București, România

„...-Apoi... mergeam cu Măicuța și cu Tăicuțul la horă, în centrul comunei, draga mea,...povestește Mama, cu ochii strălucitori, mângâindu-mi cu pieptenul părul lung, auriu și mătăsos, înainte să mi-l împartă în două părți, pe care apoi să mi le împletească strâns, în două cozi groase. Erau alte vremuri, nu ca acum...Hora era ceva special...Lucrau până aproape la apus, apoi puneau uneltele jos, se spălau și duși erau...Rar se adunau muzicanți, rar, și de aia toată lumea din sate venea să-i asculte...

-Și tu câți ani aveai atunci, Mamă?, o întreb eu, curioasă. Erai mică?

-Apoi eram micuță..., îmi răspunde ea, zâmbind. Mergeam mai mult ca să îi pândesc pe Vasile și Ioan, Dumnezeu să-i ierte...Ei erau tare porniți pe distracție...Jucau toată seara, până la miezul nopții, dacă se-ncingea tare petrecerea...Apoi Tăicuțul, Dumnezeu să-l ierte, avea mare bătaie de cap cu ei...Că stăteau cu câte-o fată și-abia îi putea aduce acasă...Și-apoi...Era mare necaz dacă se-ncurcau cu vreuna și nu se-nsurau cu ea...Ehe...Alte vremuri, alte vremuri..., spune ea zâmbind și clătinând din cap. Acuma, nu se mai ține seamă de de-astea, lumea ia tradițiile-n râs...Ei, gata, uite că te-am terminat!, exclamă ea, apoi mă privește cu duioșie. Gata! Ești bună de mers la școală!

Îmi trag haina sărăcăcioasă și cam mare pentru mine peste uniforma albastră, apoi îmi iau ghizdanul în spate. Mama mă așteaptă să mă însoțească până la drum, apoi, pe măsură ce mă îndepărtez, își face cruce, și mă însoțește cu privirea până ce dispar după curba largă din vârful dealului. După care se-ntoarce acasă la curtea plină de animale și la grădina cu legume...”

Mă foiesc în pat, dar nu mă pot trezi. Visez în continuare...

„...De-abia aștept să ajung la școală! Învățătoarea are o grămadă de creioane colorate și de cărți, din care buchisesc până ce mă prinde somnul. Apoi, după ce orele se încheie, mă despart de ceilalți copii și de învățătoare, și-o iau cu viteză spre casă... Nu de alta, dar mai mereu îmi e foame, dar mă și tem... Ultima porțiune a drumului spre casă trece pe lângă locul unde au murit unchii mei, Vasile și Ioan, Dumnezeu să-i ierte!”

Inima îmi bate accelerat. Transpir și mă zvârcolesc.

„Locul acela...locul acela blestemat, marcat cu două cruci din lemn... și urma acelui cerc blestemat, acoperit pe alocuri de o iarbă pe care n-o paște niciun animal...

Durerea Mamei, plânsetul ei...Tristețea ascunsă sub un val gros de tăcere a bunicilor...”

Mă trezesc, leoarcă de sudoare.

Iar coșmarul ăsta! Mă bântuie de ani de zile!

Tremurând ușor, mă ridic din pat și mă îndrept spre bucătăria mică din micul apartament cu două camere pe care-l mai împart cu o altă fată.

Sunt la București. Sunt la București... Sunt la facultate...

 A fost doar un vis. A fost doar un vis...

Când mă întorc acasă, o s-o întreb iar pe Mama. O s-o fac să-mi povestească tot. Tot!

Niciodată nu am putut să trec peste bariera aceea de mister. Niciodată nu am avut impresia că mi s-a spus tot despre acea noapte îngrozitoare, care le-a modificat bunicilor și Mamei viețile pentru totdeauna...

Și apoi...

Venirea mea pe lume. Rușinoasă. Ținută ca un secret de stat de bunici și chiar de însăși Mama...

Amintirile din copilărie...Coșmaruri în care singurul punct luminos e chipul Mamei...al bunicilor... Și cărțile...

„Copil din flori!”

„Mă-ta, curva satului!”

„Unde-i tac-tu, tu copilă?”

Vorbele care mi-au distrus, dar mi-au și clădit viața. Vorbele care erau menite să mă doboare, dar m-au ridicat.

Disprețuite, bârfite, luate în râs , dar niciodată învinse. Astea eram noi, eu cu Mama.

Când eram mică, nu înțelegeam. Mama nu mi-a spus niciodată nimic. La fel, nici bunicii...Apoi, când am mai crescut, am început să înțeleg.

Iar în ciuda tuturor acestora...

Iată-mă aici! Prima femeie din neamul meu care a ajuns la facultate!

-Vero!, aud glasul somnoros al colegei mele de apartament, Lidia. Faci și tu o cafea?

Privesc răsăritul prin geamul mic al bucătăriei. Aroma de cafea și culorile cerului îmi aduc un zâmbet larg pe chip.

„O să reușesc! Sunt condamnată la succes! Sunt Veronica Brad și ce-i doboară pe ceilalți, pe mine mă ridică!”, recit eu în gând ca o rugăciune cuvintele care m-au întărit încă de când eram doar o copilă.