Vizitatorii

DUMNEZEU ȘI SFERELE ÎNALTE

Mă privesc în oglindă, analizând efectele nopții care tocmai a trecut.

Bine că știu metodele mamei de ascuns imperfecțiunile feței...

-Vero! Ai făcut cafea?, aud glasul somnoros al Lidiei, ca de obicei dimineața.

-Îhî!, zic eu și-i torn o ceașcă plină, apoi intru în cameră, i-o pun pe noptieră și  ies, încercând să mă  fac că nu-l văd pe tipul brunet și musculos care doarme buștean, cel mai probabil gol, în patul ei.

-Mulțumesc, ești un înger de pe alte meleaguri!, exclamă ea, ca o adevărată poetă ce este, întinzându-se spre cafea, în vreme ce eu încerc să-mi controlez mintea care, cu nerușinarea ei caracteristică, începe să-și pună întrebări despre cum o fi arătând Peter dezbrăcat...

Lidia, ești o influență nefastă!, îmi zic, apoi chicotesc ușor amuzată. Dar tipul ei chiar arată bine!

Îmi scutur capul și mă apuc să mă îmbrac. Cumva, mă aranjez mai mult ca de obicei - DE CE OARE?

Azi iar merg la Hașdeu-oare o să-l mai întâlnesc?

Mă inspectez pentru ultima oară în oglinda de pe hol, apoi ies repede, căci am auzit mișcare în camera Lidiei.

Strada, cu aglomerația și freamătul ei, mă fascinează, deși mă obosește.

Găsesc repede un troleibuz, mă așez și privesc pe geam la puhoiul de mașini și oameni care se strecoară printre clădiri. După încă două stații am ajuns.

Intru printre liceeni, apoi mă trezesc însoțită de un șir de fluierături și exclamații apreciative.

Fir-ar! De ce naiba am intrat pe-aici și nu pe la intrarea profesorilor?

Salut dând din cap câțiva cunoscuți, angajați ai liceului, apoi cotesc spre ușa ce separă cele două tărâmuri: elevi și profesori.

Împing ușa și mă scufund în liniștea și singurătatea locului.

Mă îndrept spre scară și...

Înainte să-l văd, îl simt.

Ca și cum ar fi un câmp de forțe sau așa ceva, nu o ființă, îl simt, are o prezență palpabilă pentru mine.

Îl caut cu privirea, dar nu-l văd nicăieri.

Dezamăgită, urc scara și aproape ajung la celălalt etaj când...

-Hei!, îi aud vocea în minte, iar mintea mea îi răspunde instant, bucuroasă:

-Hei!

-Veronica!, îl aud chemându-mă, cu accentul acela inconfundabil, iar eu mă uit dezorientată de unde mă cheamă.

Cred că nici el n-a dormit prea strălucit azi noapte, îmi șoptește mintea, analizând în amănunt cearcănele vizibile de sub ochii ce-i strălucesc din mijlocul feței bronzate, privindu-mă.

-Hei! Ne întâlnim din nou!, subliniez eu ceea ce e evident, prefăcându-mă surprinsă.

-Da, ce mică-i lumea!, exclamă el, apoi îmi face un semn discret din cap și-mi indică parcă în minte un loc unde să ne putem retrage.

-Peter!, aud o exclamație plină de entuziasm și văd o profesoară tinerică și purtând o fustă roșie  cam scurtă, mergând direct la el și strângând-l în brațe, în vreme ce el arată bucuros dar în același timp și stânjenit. Ești bine, iubire?, zice ea în engleză, apoi ținându-l în continuare strâns își mută privirea înapoi,  privindu-mă fix, ca un animal care-și marchează teritoriul.

Mă bufnește râsul, le întorc spatele, apoi mergând simt că îmi vine să-mi dau câteva palme.

Cât de proastă am putut să fiu?

E clar că e genul ĂLA de tip. E american. La ce naiba m-am așteptat? M-am lăsat condusă de niște iluzii, clar, mi-am închipuit că aud și simt chestii...

Mă îndepărtez repede, urc un etaj, ajung în sala de clasă. Profesoara mă lasă la rândul ei cu gura căscată:

-Veronica...ajută-mă, te rog! Nu pot sta pe picioare de rău ce mi-e...Amețesc, mi-e rău, se învârte clasa cu mine...Poți ține tu ora în locul meu?

N-are nevoie să-mi zică de două ori, o cred, o simt că îi e rău...Așa că mă concentrez și le transmit liceenilor un gând relaxant, ca o undă, ca să fiu sigură că vor fi cooperanți, apoi mă pun pe treabă...

Evit să ies din clasă la pauză, numai ca să nu cumva să dau nas în nas cu el, apoi o urmez supusă în alte săli de clasă pe profesoara care mă roagă să țin azi toate orele în locul ei...

Bine-bine, cucoană, le țin, dar poate nu îmi scrii niște referințe clasa întâi pe urmă...!

-Ești un talent, îmi zice ea după o vreme, evident impresionată că am reușit să țin în frâu liceenii la ore. Ai un tact, un fel de simț al clasei, ceva ce rar mi-a fost dat să văd, zice ea, iar eu îmi aplec ușor capul și-i mulțumesc, aparent emoționată.

Chiar AM un fel de simț - nu la care te gândești tu - dar mai contează?

Cert e că azi am învățat și eu ceva: nu avea încredere în străinii ce par binevoitori!

De parcă nu mi-a cântat și mama destul în cap de-a lungul anilor refrenul ăsta!

...

Slavă Domnului și Sferelor Înalte! (vorba mamei). E amiază! Am terminat în sfârșit pe azi cu predatul și cu practica! Stomacul iar îmi protestează zgomotos, cum face el de obicei când își cere drepturile dar nici de-a naibii nu mai merg la standul cu hot-dogi!

-Nicio problemă! N-aveți pentru ce!, exclam eu cu adevărat sinceră când zic că mi-a făcut plăcere și nu mi s-a părut deloc greu să predau. Ba chiar mi-a prins bine să am cu ce să-mi ocup mintea, având în vedere întâmplarea de azi-dimineață...

Ies din clădire, mă îndepărtez în viteză de acel loc, dar simt fără putință de tăgadă că sunt urmărită. De EL.

Ce mama naibii?!

-Veronica!, îl aud în minte, în același timp în care vocea lui îmi ajunge la urechi. Veronica, așteaptă!, îl aud strigând, dar continui să mă îndepărtez, în vreme ce încerc să-mi închid mintea, să nu îl mai aud. Pentru Dumnezeu și Sferele Înalte, oprește-te!, strigă el, iar eu încremenesc, efectiv, în acel loc, neputându-mi crede urechilor.

CE-A ZIS?!?!