Vizitatorii

IUBIȚII

Am plecat de acasă împreună cu Peter și cu Lidia. N-am mai prins niciun moment singură cu mama, ca să pot clarifica acel spațiu gol din dreptul numelui tatălui meu în certificatul de naștere.

Nici nu pot spune că mă roade în mod deosebit curiozitatea. Mai degrabă aș vrea să aflu cum de putem noi trei comunica telepatic și ce i s-a întâmplat lui Peter în weekendul când am fost plecată cu Lidia.

Ne-am luat rămas-bun ca de obicei. Mama arăta destul de bine și o simțeam că încă suferă, dar în rest părea liniștită și oarecum resemnată în legătură cu toată situația. Era clar că nu mai aveam ce face acasă. Oricum, am o grămadă de recuperat din ce s-a predat cât timp am lipsit. Noroc că măcar profa de la liceu m-a asigurat că voi avea asigurată recomandarea ei.

Am mers înapoi cu autobuzul, schimbând permanent locul ca să stau cu amândoi-și cu el și cu Lidia. Am povestit și de câteva ori chiar...am râs. Sunt departe de a mă fi împăcat cu situația și cu cauza morții-care e considerată în continuare suspectă de către cei care o investighează. Dar e cert că nu pot da timpul înapoi , nici nu pot face nimic acum, oricât de mult aș vrea.

Am ajuns în aglomerația și zgomotul capitalei. Mulțimea de necunoscuți, hărmălaia, graba, înjurăturile-toate-mi par acceptabile acum, toate mă distrag de la emoțiile negative pe care le port în adâncul meu. Ba chiar pot spune că mă simt recunoscătoare pentru că am ocazia să vin aici și să mă desprind de cadrul acelei drame.

Ceea ce-mi dă o idee. Ce-ar fi dacă aș invita-o și pe mama să vină aici pentru câteva zile?

-Nu pot, draga mea...răspunde ea domol la telefon, în timp ce o simt crispată și neliniștită. Acum toată gospodăria e pe umerii mei...Poate mai în iarnă, când o să se mai împuțineze treburile...Nu-ți face griji pentru mine...Mă iau cu treaba și uit...O să fiu bine!, concluzionează ea accentuând cuvântul BINE într-un fel neobișnuit, ce-l face să pară fals.

Așez telefonul la locul lui, privind în gol. Lidia se înființează în cadrul ușii:

-Zi-mi că n-ai uitat că seara asta te întâlnești cu Peter!

O privesc prostită. Ba chiar am uitat!

-Treci în momentul ăsta în duș!, exclamă ea, dând agitată din mâini. Vero, cum ai putut uita?! Mai ai o jumătate de oră până ce ajunge aici! Să vedem ce găsim prin dulap..., o aud murmurând, în timp ce pornesc apa la baie.

Zece minute mai târziu, mă cert cu Lidia pentru rochia pe care mi-a ales-o. E o rochiță de-a ei, roșie-vișinie, scurtă, care se lipește ostentativ de trupul meu pe alocuri umed.

-Arăt ca o parașută!, protestez eu, în vreme ce ea-și dă ochii peste cap.

-Doar n-ai vrea să porți haine de mamaie!

-Hai, serios, Lidia...Zici că-s una care face trotuarul...

-Hă?, zice ea și se uită lung la mine. Asta-i rochița mea preferată...Cum îndrăznești?

-Ce-o să zică Peter când mă vede îmbrăcată așa?

- O să zică: „ Oh, baby!”, exclamă și gesticulează sugestiv Lidia, râzând cu poftă.

-Lidia! Ce nebună ești!, izbucnesc și eu în râs, fix în momentul când sună cineva la ușă.

-E el!, confirmă Lidia, iar eu fug ca un copil mic și mă ascund în cameră.

Găsesc un compromis acceptabil în a purta rochița Lidiei, dar acoperită cu o eșarfă elegantă, supradimensionată.  Îmi trec degetele prin părul desfăcut, sar în pantofii cu toc mic, dar eleganți, arunc pe mine câțiva stropi de parfum, apoi ies în viteză din cameră.