Vizitatorii

MOTIVUL

Mă trezesc. E întuneric afară, iar zgomotele pe care le auzeam s-au estompat.

Nasul mă înștiințează că sunt tot la spital. Deci nu am visat. Deci eu chiar sunt aici. Dar cum naiba s-a întâmplat asta?

Constat cu ușurare că nu mă mai doare capul aproape deloc. Totuși, ce mi s-o fi întâmplat de am ajuns la spital?

Ce proastă sunt. Hai să mă adresez elefantului din cameră: cum am ajuns iar să am 20 de ani?

Exclud repede scenariul unei călătorii în timp. Așa ceva nu e posibil, nu?

Ce mai rămâne?

Oare am avut un vis ce a părut real? Ar putea fi un vis atât de realist încât să cuprindă în el experiențe de viață cât pentru o viață?!

Mă duc la toaletă. Strâng neputincioasă din ochi când lumina crudă a becului îmi atinge retina, apoi, după ce mă ușurez, mă holbez iar și iar la imaginea din oglindă.

Mă pipăi. Pielea mi-e fermă. Sânii ca două pietre. Chipul-perfect, de porțelan. Fără nicio jenă, mă verific și exclam uluită. Sunt virgină!

Chicotesc singură, ca o nebună. Dar, pe bune! Cum, cine a mai pomenit să te duci la culcare având 40 de ani și să te trezești la 20?!

Mă admir, încântată de ce văd. Mamă, ce păpușă sunt! Ce părere ar avea despre mama lui dacă  m-ar vedea, Daniel?!

Zâmbetul îmi îngheață pe buze, iar MOTIVUL pentru care mă aflu aici mă lovește ca un tren, în plin, mă face să mă prăbușesc pe toaletă, suspinând.

Războinicii!

Daniel! EL! Exploratorii! Pământul întreg!

Copilul meu, care s-ar putea să ajungă să fie vânat la rândul lui!

Dumnezeule!

Îmi închid ochii, în vreme ce pieptul mi se cutremură de suspine nestăvilite.

Mintea matură a celei care sunt eu acum trebuie să se împace și să coabiteze cu mintea copilăroasă a celei care sunt eu acum FIZIC.

Dumnezeule! E o nebunie!

Mă ia iar durerea de cap. E o situație anormală, să ai două minți în cap, două personalități, ei bine, asta e ceva ce n-ar trebui să experimenteze nimeni, vreodată. Și cireașa de pe tort - să mai ai și o misiune de îndeplinit în condițiile astea...

E anormală. Și e grea.

Doar că nimeni altcineva nu ar fi putut-o face.

Am fost singura care putea face acest salt temporal al conștiinței și care ar avea vreo șansă de a-l convinge pe EL de ceea ce se întâmplă.  Până la urmă EL e tatăl meu, iar el o știe și m-a acceptat aproape din prima clipă, după spusele mamei.

Peter n-ar fi fost potrivit, fiind cu mult prea depărtat de EL, ba chiar, având în vedere genetica lui, ar fi putut fi considerat un spion.

Mama, de asemenea, nu ar fi putut realiza misiunea, din cauza faptului că-i lipsește antrenamentul de telepat, pe care eu îl am din copilărie. În plus, ea nu are jumătatea de material genetic de Explorator pe care o am eu, jumătate care e esențială în acest exercițiu mintal epuizant pe care urmează să-l fac, să-l trăiesc, să-l experimentez, să-l pun în practică.

Iar Daniel...

După concepția lui EL din timpul de acum, Daniel nu poate exista, e o imposibilitate, o anomalie, o grozăvie, o oroare, un hibrid al treimii Exploratori-Războinici-Pământeni. În plus, nu poate sări înapoi în timp cu conștiința, fiindcă el încă n-a început să existe.

Așa că am rămas eu. Și mi-am asumat misiunea.

Știu care e miza. Știu ce se poate întâmpla dacă nu reușim. Știu și ce risc mi-am asumat eu personal, acceptând această misiune. Rămâne totuși întrebarea: oare tatăl meu mă va crede?

Sper că o iubește destul demult pe mama încât să mă creadă și să nu mă facă una cu pământul la momentul împărtășirii veștii...

Treptat-treptat ies din starea de groază și respirația mi se stabilizează. Închid ochii. Îmi aduc aminte aievea pacea, liniștea și iubirea pe care le simțeam când îmi lipeam fruntea de cea a mamei și a tatălui meu. Mă adâncesc în acea stare binecuvântată. După o vreme, îmi revin la normal și încep să gândesc din nou rațional, nu sub imperiul fricii.

Orice s-ar întâmpla, trebuie să nu mă dau de gol în fața lumii, a celorlalți.

Cu siguranță trebuie să nu dau greș.

Nu-mi pot face tatăl de rușine. EL e eroul galaxiei, iar eu sunt fiica lui. Și a mamei mele.

„O să reușesc! Sunt condamnată la succes! Sunt Veronica Brad și ce-i doboară pe ceilalți, pe mine mă ridică!”, recit eu în gând iar și iar, ca o rugăciune, cuvintele care m-au întărit încă de când eram doar o copilă.