Vizitatorii

LA SPITAL

Mă doare îngrozitor de tare capul.

O durere cum n-am mai simțit...

Înainte să-mi deschid ochii, nasul mă informează că s-a folosit undeva în apropiere un dezinfectant.

Ce naiba?!

Pipăi cu mâna prin pat somnoroasă, ca să-l găsesc pe Peter.

Deschid ochii și încremenesc - sunt într-un spital!

Ce naiba, ce naiba, ce naiba?!

Încerc să mă ridic dar mă trăsnește iar durerea de cap, iar lumina crudă a zilei îmi agresează retina.

Aud dincolo de ușă zgomotele tipice de spital.

Ce ciudat!, mă gândesc filosofic. Spitalele sunt spitale peste tot în lume...Aș fi crezut că aici în Hawaii o să fie mai moderne sau mai puse la punct sau...

Gândul mi-e frânat brusc când subconștientul îmi aduce în minte că am văzut pe perete un afiș în limba română.

În limba română?

Hă?!

Ce naiba?!

Devine de-a dreptul ridicol totul... Dacă e un vis, e din cale-afară de ciudat!

Aud pași pe coridor, apoi fără prea mare ceremonie, ușa salonului mi se deschide în față. O femeie într-un halat mă salută în românește, apoi mă întreabă cum mă simt.

-Bine, vreau să zic, dar niciun sunet nu-mi iese din gură. Doar îi zâmbesc.

-Atunci e bine, zice ea și pleacă fără să mai adauge altceva, după ce lasă pe masă un dosar.

Îmi ating cu mâna fruntea, ochii gura, apoi mă ciupesc zdravăn, să fiu sigură că nu visez.

Subconștientul iar îmi trage o palmă, căci mă uit la mâinile mele și văd că sunt perfecte, fără petele de la soare familiare, cu pielea netedă, ca la 20 de ani.

Așa ceva nu e posibil, îmi zic, și cu toate că simt că durerea de cap mă va ucide, trebuie să mă ridic din afurisitul ăsta de pat și să mă uit pe geam, măcar să știu unde mă aflu.

Mișcându-mă cu încetinitorul, reușesc să mă ridic, apoi, cu aceeași precauție, mă pun pe verticală și sprijinindu-mă de pat îmi arunc privirea pe fereastră.

Nu e niciun dubiu: sunt în România. Ambulanțele din parcarea spitalului sunt inscripționate în românește, numerele de înmatriculare ale mașinilor sunt cu B, de la București.

Intrigată, mă duc pas cu pas spre masa pe care tronează dosarul.

Îl deschid și citesc despre mine în tinerețe - Veronica Brad.

Ultima notare e cu data 15 decembrie 1993. Cădere de calciu?!

Hă?! Ce-am făcut? Am leșinat pe stradă? M-oi fi lovit și la cap?

Simt că se învârte cu mine camera.

Așa ceva nu-i posibil! Nu poate fi posibil! E un vis! E un vis! Trezește-te, Veronica, visezi!, îmi spun în repetate rânduri, dar...

Mă surprind holbându-mă la o șuviță cârlionțată  care a apărut în colțul razei mele vizuale. Îmi prind șuvița, o trag, se extinde, îi dau drumul, se cârlionțează la loc, ca un arc. N-am mai simțit senzația asta în părul meu de...

Îmi vine o idee. Mă îndrept încet-încet spre ușa băii. Dacă e baie, trebuie să aibă și o oglindă, nu? Asta dacă nu cumva acest univers paralel în care se pare că am aterizat nu e chiar complet lipsit de logică.

Abia ajung și abia pot deschide ușa. Mă poziționez în fața oglinzii și aproape că nu îndrăznesc să îmi deschid ochii. Trag aer în piept, capul mă ucide, dar îmi fac curaj și...

Din oglindă, se holbează la mine imaginea mea din tinerețe, suplă, blondă, radiantă...înainte de a pleca din țară...Eu înainte să-l cunosc pe...

Stau înmărmurită și nu-mi pot lua privirea de la imaginea mea.

Ating cu mâna conturul feței mele, apoi mă fulgeră iar durerea de cap.

Concentrându-mă la fiecare pas, mă pornesc în lungul și anevoiosul drum de întoarcere în pat.

Aș vrea să mai pot gândi, aș vrea să mai am puterea de a mai procesa, dar în clipa când ajung înapoi în pat cad într-o stare ciudată ce-mi dă impresia că lumea, timpul și spațiul dispar din jurul meu. Singura certitudine pe care o am e că respir. Asta înainte ca percepția mea despre mine să devină nulă, la rândul ei.