Vizitatorii

PROLOG

 Vara anului 1965, Transilvania

-Hai, mă Vasile, las-o!, zise tânărul către fratele său, care nu se putea dezlipi din poarta unde stătea cu drăguța lui. Hai, mă, că iar ne așteaptă Tăicuțul și iar ne zice toate celea...

-Mmmmh!, exclamă Vasile înăbușit, dezlipindu-se cu greu de fata care stătea rezemată de stâlpul porții, zâmbitoare și ispititoare. Hai că vin!, exclamă el resemnat, apoi îi fură un sărut fetei, care chicoti încântată și se întoarse pe prispa casei, de unde încercă să deslușească prin noapte vagile străluciri ale cămășii albe a lui Vasile, în bătaia razelor lunii.

-Faină-i, mă, asta!, zise Vasile după o vreme către fratele lui care nu zise nimic, doar dădu din cap aprobator. Dacă mi-o dă tată-so, la primăvară facem nunta!, zise el, spre deplina uimire a lui Ioan, care nu zise nimic altceva decât:

-Dacă ești hotărât, Vasile, ia-o! Și Dumnezeu să vă ajute!

Pășiră pe ulița care urca domol spre dealul care despărțea cele două sate. Luna lumina aproape ca ziua. Era un drum destul de lung, dar mereu îl făceau cu drag: Vasile, pentru drăguța lui, Ioan, pentru fetele din satul vecin, care, fără o explicație prea sigură, i se păruseră întotdeauna mai de soi decât cele din satul lor.

-Și-apoi tu...nimica, nimica?, zise Vasile pe când se apropiau de vârful dealului ascuțit. Nu ți s-o lipit de inimă niciuna?

-Apoi...zise Ioan, care era mai tânăr decât fratele lui cu doi ani. Am vreme...După ce te însori tu, mi-oi căuta și eu una...

De fapt, avea el una la inimă...Doar că ea nu știa...O iubea din tot sufletul și-n mintea lui avea deja făcute planurile toate: cum să se dea pe lângă ea la horă, cum s-o scoată din horă, cum s-o sărute, cum să se ducă seara la ea la poartă, așa, ca Vasile, apoi cum s-o ceară și cum s-o ducă la el acasă, ca mireasă.

-Apoi să știi că n-o să vină fetele la tine, Ioane, zise Vasile ușor ironic. Dacă tot umbli la horă și nu alegi vreuna, o să-ți scoată povești prin tot satul...Cine știe ce-or zice, ți s-a duce vestea de rău...

-Ș-apoi cine să-mi ducă vestea, Vasile?, zise Ioan, și se opri ca să-și tragă sufletul de la urcuș. Că fetele de la noi din sat și așa toate-s cam...Ce-o mai fi și aia, Doamne-ferește?!, își întrerupse el discursul, uluit, privind dincolo de marginea pădurii de stejar și făcându-și cruce.

O lumină puternică și un zumzăit melodios venind din pădure le întrerupse dialogul. Speriați, dar și intrigați, porniră tiptil spre luminiș, unde priveliștea îi lăsă fără cuvinte:

Un grup de tinere înalte și subțirele, neasemuit de frumoase, cu părul lung, despletit, cântau un cântec cum nu se mai auzise vreodată, în timp ce dansau, ca într-un soi de horă ciudată, goale, acoperite numai cu pletele lor ce parcă străluceau în lumină.

Într-o clipă sau chiar mai puțin de-atât, cei doi tineri uitară cu totul de drăguțele lor din satul vecin și de planurile de însurătoare. Tinerele goale parcă îi vrăjiseră. Pas cu pas, la început șovăind, apoi tot mai hotărâți, se apropiară de cercul de lumină, apoi pășiră în el, alăturând-se dansului. Incitați, se prinseră în joc, încercând să le atingă, să le aibă...Și dansară astfel, neîncetat, până la istovire, până ce luna apuse, învăluiți de vraja acelor femei minunate, fără să mai vadă sau să mai audă ceva în jurul lor...

În vremea asta, de-o parte și de alta a dealului, în amândouă satele, câinii urlau pe-ntrecute...

Tatăl celor doi frați, om chibzuit și trecut prin viață, când văzu că trecuse de miezul nopții și că băieții lui nu se întorseseră acasă, își trase pe el niște haine, apoi încălțările, și ușurel, ca să nu-și trezească nevasta, ieși din casă, luă calul și porni înaintea feciorilor, pe drum, cum mai făcuse de nenumărate ori.

Dar, fără să știe, fata lui, Sofia, mezina familiei, se trezise și ea în tropăitul calului și văzuse  pe geam cum tatăl pleca de-acasă. Ca într-o transă, desculță și îmbrăcată în hainele de dormit, fără să facă zgomot, se porni pe urmele lui.

În lumina lunii, calul alb aproape strălucea. Fata îl urmă, ghidându-se după el ca după un far călăuzitor.

Când tatăl trecu de creasta dealului, fata rămase fără reper și privi dezorientată în jur. Se lăsă ghidată de pietricelele albe de pe drum și înaintă după el.

Când ajunse în vârful dealului, se opri, amețită. Oboseala urcușului și nesomnul o copleșiră. Neatentă, alunecă și căzu. Se chirci de durere. Apoi, ca într-un vis, parcă, văzu un obiect strălucitor ce zbura deasupra dealului, sus, sus de tot, și apoi se apropie de ea fulgerător de repede. Șocată, voi să țipe, dar parcă sunetele i se blocaseră în gât. Apoi, o lumină și o căldură  o fixară, o învăluiră și o ridicară plutind de la pământ, iar durerea îi dispăru.

Ulterior, nu își mai aminti decât mici fragmente din tot ce se întâmplase în acea noapte. Tatăl ei o găsise dormind lângă poartă, pe iarbă, când se întorsese acasă, după ce-și căutase în zadar feciorii pe drum și prin satul vecin. Și chiar dacă ea i-ar fi povestit cuiva ceva, cine-ar fi crezut-o? Cum să fi fost ridicată în sus de-o lumină? Cum să se fi întâmplat un asemenea lucru nemaipomenit?  Și dacă fugise desculță după taică-său și se lovise, cum spusese, cum de nu avea nici măcar o zgârietură, nicio urmă? Precis visase, îi spusese măicuța, care, îndurerată, află abia după două zile, de la un cioban care se nimerise să treacă prin pădure că amândoi feciorii îi muriseră, prinși în jocul ielelor, în luminișul din pădurea de stejari...

Căci așa știau ei toți, din moși-strămoși, să-și explice acele cercuri misterioase din păduri, unde nici iarba nu mai creștea...Și unde mulți bărbați se prăpădiseră în același fel inexplicabil ca băieții ei...