Vizitatorii

PRIMUL SĂRUT

Am alergat după ea ca un cățel disperat.

Am pus deoparte orice prudență, orice mândrie, orice barieră...

Nu pot să o pierd!

Fir-ar să fie, ce prost s-a nimerit totul azi-dimineață!

Și da, trebuie să recunosc că da, cam sunt cu Lily, profesoara de matematică, dar...a fost vorba doar de sex. Sex destrăbălat și cam atât. Cum am stabilit de la bun început. Cum am fost AMÂNDOI de acord că va fi...

Cine s-ar fi putut aștepta ca...VERONICA să se întâmple?

De fapt, am cam FOST cu Lily până azi, la amiază, când i-am frânt inima ca un ticălos nemilos ce sunt, spunându-i că nu cred că ar trebui să ne mai întâlnim...Fără un motiv prea precis...Doar transmițându-i mental câteva sugestii puternice, transformându-mă din amantul iubăreț în ceva respingător...

Am avut vreme să mă simt ca naiba fix o oră, înainte să observ pletele aurii fluturând la ieșirea din liceu.

Era cât pe ce să o pierd, poate pentru totdeauna și  nu mi-aș fi putut-o ierta niciodată!

Normal că nu vrea să stea de vorbă cu mine, normal! O înțeleg perfect!

Am putut citi  în mintea ei sinceritate și deschidere - iar eu i-am dat de înțeles ieri una și m-am arătat azi altfel.

Disperarea m-a făcut să folosesc vorba mamei mele, cea cu Dumnezeu și Sferele Înalte și cumva parcă s-a produs un miracol, sau cel puțin așa simt la nivelul ăsta - ea a fost complet șocată de cuvintele astea.

Pufnind de la alergare, mă opresc la câțiva pași distanță de ea.

-CE AI ZIS?!, mă scrutează ea cu privirea și-mi îneacă în același timp mintea cu o curiozitate plină de un soi de neliniște. REPETĂ CE AI ZIS!, exclamă ea, privindu-mă insistent în ochi, în timp ce observ cum pieptul i se ridică și i se coboară repede, ritmic, semn că și ea e pradă unor emoții, ca și mine.

-Pentru Dumnezeu și Sferele Înalte!, șoptesc eu, trăgându-mi sufletul. E o vorbă pe care o avea mama...Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace!

Ea amuțește o clipă, apoi îmi întinde o mână, poruncitoare:

-Vino!

Năuc, îi prind mâna și mă trezesc târât cu o putere pe care n-aș fi intuit că o are, spre un mic parc din apropiere. Apoi, cu aceeași autoritate mă trage spre o bancă pe care stau doi copii, cărora le spune ceva cu o voce blândă, iar aceia se fac nevăzuți imediat. Oftând se trântește pe bancă, apoi se întoarce spre mine , arătându-mi locul gol de lângă ea:

-Ia loc!

Uluit, nici nu apuc bine să mă așez, când mă ia prin surprindere:

-Uită-te la mine, Peter!, îmi spune ea, iar când ochii ni se întâlnesc, simt cum parcă mă prăbușesc, efectiv, iar inima începe să-mi salte în piept, inexplicabil.

Mă prinde de mână, apoi mi-o pune pe pieptul ei, în vreme ce ea își pune mâna pe pieptul meu, apoi se apropie cu capul de mine și îmi șoptește:

-Pune-ți fruntea lângă a mea...

În momentul când frunțile ni se ating, ochii mi se închid automat, și retrăiesc un sentiment de familiaritate, de parcă aș fi iar copil, împreună cu mama. Doar că de data asta aud în minte vocea Veronicăi, nu a mamei, șoptind:

-Sunt aici! Mă poți auzi? Mă poți simți? Mă înțelegi?

Dau din cap afirmativ, în vreme ce lacrimile mi se declanșează automat, iar pieptul mi-e străbătut de suspine pe care nu mi le pot opri, oricât de mult aș vrea.

Mă retrag din conexiune, îmi deschid ochii și nu îndrăznesc să-mi ridic privirea spre ea. Sunt copleșit, făcut praf și am rămas fără cuvinte.
Tot ce am sperat și am visat s-a adeverit - ea e ca mine, întocmai ca mine. Dar cum e posibil?

-Știu că probabil ai  un milion de întrebări, zice ea în engleza ei cu accent puternic, privind în pământ. Crede-mă că și eu am, poate chiar  un milion plus una, adaugă ea, apoi se uită la mine, în timp ce o lacrimă îi alunecă în jos pe obraz. Peter, de ce plângi?, zice ea, privind uluită cum încerc să mă abțin să  nu izbucnesc în hohote de plâns răsunătoare, pe măsura tumultului interior ce mă răscolește.

-Veronica...iartă-mă!, exclam, dându-mi frâu liber emoțiilor. Iartă-mă pentru azi-dimineață...Eu și Lily...am avut o chestie...Iar eu...

-Despre asta e vorba?, zice ea uluită, îngustându-și privirea. Serios? Mă conectez la mintea și la sufletul tău și tu ASTA ai de spus?

-Veronica...eu...eu...

-N-am timp de așa ceva!, exclamă ea, și-i simt dezamăgirea din fiecare celulă. M-am înșelat când am decis să-ți dau încă o șansă...mi s-a părut că ești altfel, sau poate doar am sperat și m-am autosugestionat eu, ca o fraieră...Nu-mi vine să cred, clatină ea din cap, apoi dă să se ridice de lângă mine.

-Nu pleci de lângă mine!, explodez eu disperat în mintea mea, încercând fără succes să-i impun să rămână, așa cum fac cu oricine altcineva.

În loc să execute comanda mea mentală, Veronica mă privește pentru o clipă, își țuguie buzele, pare că vrea să zică ceva, dar numai dă din cap a neîncredere, apoi își saltă pe umeri geanta și îmi întoarce spatele, pornind hotărâtă și în viteză spre ieșirea din parc.

„Nu scapi tu de mine numai așa, fetițo!”, îi zic eu în minte supărat (dar mânat și de orgoliul meu masculin, acum grav destabilizat). Sprintez ca un nebun după ea și o prind din urmă când traversează un soi de tunel -sau pasaj, ce-o fi- ce trece pe sub o casă veche.

-Pe cine numești tu fetiță?!, mă ia ea la rost, furioasă. Chiar așa macho te crezi că...

Nu am altă soluție cu fata asta. Trebuie să-i astup la propriu gura, înainte să mai apuce să mai  spună ceva...

O sărut și îi văd ochii privindu-mă acuzator, dar bine că măcar nu se opune, cum mă așteptam. Însă privind mai departe în ei simt cum mă prăbușesc, cum NE PRĂBUȘIM, recunosc surpriza ei, noutatea sentimentului, apoi îmi dau seama că ea NU S-A MAI SĂRUTAT AȘA CU NIMENI ÎNAINTE și mintea mi se oprește, simt ceea ce simte ea, îmi dau seama că inimile ni se sincronizează, mi se duc dracului toate barierele, mă deschid complet, cum n-am făcut-o niciodată și recunosc că îmi doresc ca acest sărut și acest moment să nu se mai termine niciodată...

Ne întoarcem la realitate abia când nu mai avem aer, iar trecătorii fluieră spre noi batjocuritori și comentează, nu știu ce, dar cu siguranță ceva de genul: „Luați-vă și voi o cameră!”, sau ceva asemănător.

O simt cum vrea să se desprindă de lângă mine, iar eu nu vreau s-o las, mai răvășit, mai speriat și mai vulnerabil decât am fost vreodată!

Mi-am deschis pentru prima oară mintea și sufletul cu adevărat, am lăsat-o pe ea acolo, în locul meu cel mai sfânt și intim, acolo unde numai mama a pătruns înainte și chiar și ea cu restricții. Cred că am înnebunit dar...

-Te iubesc, Veronica!, îmi ies cuvintele răspicat din gură fără să știu cum, dar știind de ce. O simt din adâncul sufletului meu și în fiecare celulă a corpului și mai știu că și ea știe că e adevărat, pentru că da, a fost ACOLO.

În mine, cu mine, ca mine.

Și eu în ea, cu ea, ca ea.