Vizitatorii

LA MASĂ

Mă cercetează cu privirea și cu mintea în același timp, iar eu sunt prea îmbătată de ceea ce simt ca să mă pot opune.

Îi aud gândurile și îi simt brațele în jurul meu, în vreme ce mintea lui continuă să rămână conectată la a mea.

-Ieși din mintea mea, simt că mă sufoc!, zic eu și chiar am senzația de greață, pentru un scurt moment.

Nu pot descrie senzația aceea, când s-a desprins de mintea mea... A fost ca și cum ceva s-a desprins și a ieșit din mine, din mintea mea, fizic.

Ce-o mai fi și asta?

Atât de ciudat!

Dar senzația de ușurare e reală!

-Peter, zic eu după ce reușesc să îmi revin din această stare de nedescris. Trebuie să vorbim.

El dă din cap afirmativ și simt că și-a retras mintea undeva și si-a închis-o.

O fi la fel de ciudat și pentru el?

Intrăm într-un bistro drăguț și îl aud cerând două sucuri și meniul, apoi ne găsim un loc retras, la un capăt al localului. Peste câteva minute, chelnerița se prezintă cu sucurile și cu paharele, zâmbind languros spre Peter. Îi simt amestecul de jenă și de încântare, proporția fiind mai mare spre jenă. Îmi vine să izbucnesc în râs și în plâns deodată: tocmai m-am sărutat cu acest tip, iar acum același tip pare cumva dualist în ceea ce privește situația.  Ca și cum, ok, îmi placi, dar îmi face plăcere și atenția celorlalte femei... Ei bine...

-Povestește-mi despre tine, Peter, zic eu, sorbind o gură din suc.

-Domnișoarele au întâietate!, exclamă el, iar eu mă las convinsă (cam prea ușor).

-Sunt Veronica Brad, din Transilvania, zic eu, privindu-l în ochi și mușcându-mi ușor buza de jos, în timp ce-i urmăresc reacțiile. Născută și crescută la țară, am făcut liceul într-un orășel mic din apropierea satului. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl, iar originea mea a fost întotdeauna un subiect tabu. Am crescut împreună cu bunicii și mama. Și cam atât. Acum e rândul tău!, zic eu, observându-i ușoara roșeață a obrajilor și felul cum înghite în gol mai des decât ar fi normal.

-Nu te mai uita așa la mine, Miss Brad!, îmi șoptește el, mușcându-și buzele. Și nu își mai mușca așa buzele, că nu mă pot concentra decât la ele!, adaugă el mental, timp în care îmi cobor privirea, stânjenită, analizând (mai detaliat decât aș fi putut crede posibil) podeaua.

După câteva clipe de pauză, adaugă:

-Am avut o copilărie simplă...nici eu nu mi-am cunoscut vreodată tatăl...Mama m-a născut când era doar o adolescentă...A fost orfană de amândoi părinții, au crescut-o bunicii...Ei au murit înainte să mă nasc eu...A plecat de unde locuia cu ei și s-a mutat în Las Vegas, unde m-a și născut...Am stat acolo câțiva ani, pe urmă s-a mutat în Los Angeles...Și de atunci tot acolo am locuit...Nu cu mult timp în urmă ea  a murit și atunci eu...eu...

Îi simt tristețea apăsătoare, mă copleșește. Cât de groaznic ar fi să o pierd și eu pe mama?

-Sunt aici, zic eu în minte, iar el nu-mi răspunde nicicum, ci doar își ridică privirea spre mine.

-Știu că ești alături de mine, șoptește. Mulțumesc!

Cum văd că nu vrea să se adreseze elefantului din cameră, încep eu:

-Peter...De când te-am întâlnit, simt că sunt conectată cu tine într-un fel special, nu știu, nu pot să-l descriu decât...telepatic? Spune-mi că nu doar eu simt asta...Spune-mi că nu am înnebunit... E real, nu? Nu îmi imaginez eu lucruri, nu?