Vizitatorii

ULTIMUL ADIO

Sunt așezată la capătul unei bănci lungi. Mi-au amorțit picioarele, corpul, am înghețat.

Nu pot privi spre cele două sicrie. Mi se pare ireal, nu pot accepta ceea ce s-a întâmplat.

Ultimele ore împreună cu bunicii?!

Lângă mine stă mama, la fel de încremenită și de devastată emoțional ca mine. Nu vorbim. Nici n-ar avea vreun rost. Se simte vinovată, poate că are de ce, poate că nu. Dar nu am ce să-i fac. Rezervorul meu de empatie și bunăvoință este gol. Nu mă mai pot concentra s-o mai simt, nu mai pot sta aici, îmi vine să o iau la fugă și să nu mă mai opresc decât dincolo de sat, pe vârful dealului...

Poliția n-a aflat nimic, iar raportul medico-legal a spus că au murit de spaimă...nu din cauza loviturilor...Mintea mi se închide, refuză să-mi funcționeze.

-Veronica, Sofia...șoptește spre noi doamna Maria. Haideți puțin afară, la aer, la soare...Nu v-ați clintit de aici de aseară...Haideți măcar să beți câte un ceai cald...

-Mamă...hai!, zic eu și o zgâlțâi ușor pe mama, care se urnește cu greu, apoi șchiopătând și clătinându-ne, ieșim în fața capelei, unde lumina soarelui ne înțeapă ochii sensibilizați de plâns și de nesomn.

Beau lichidul cald și dulce, îl simt cum îmi ajunge în stomac și parcă mă încălzește. Îi mulțumesc doamnei Maria, care-mi mai aduce o cană plină, apoi încep să mă plimb încoace și încolo prin curtea bisericii. În depărtare, văd cum se apropie o mașină, care reflectă razele matinale ale soarelui. Mai iau o înghițitură din ceai, apoi inima mi-o ia din loc.

E posibil?

După câteva minute, mașina parchează la capătul aleii, apoi preotul iese din ea și vine direct la mine. Mă ia în brațe, caută cuvinte care să mă consoleze...Dar consolarea mea pășește în spatele lui și are două nume: Lidia și Peter.

-Vero...îmi pare foarte rău...condoleanțe!, zice ea și mă strânge în brațe cu putere, în vreme ce Peter se mută de pe un picior pe altul, privind stingher în jur.

Ies din îmbrățișarea ei, apoi mă apropii de Peter. Îl privesc lung. Nici el nu arată prea grozav și-l simt oarecum retras în sine. Totuși, îmbrățișarea lui e vindecătoare. Nu-mi spune nimic, nici verbal, nici mintal, dar ceea ce simt mi-e destul. A venit din București până aici, AU venit până aici ca să-mi fie alături. Nu am cuvinte, iar picioarele refuză să mă mai susțină.

-Veronica!, sare speriat Peter și mă prinde, înainte ca să mă prăbușesc grămadă.

-Au fost câteva zile foarte grele pentru ea, zice preotul, clătinând compătimitor din cap. Și pentru Sofia...

Lidia a fugit să-mi aducă un scaun, iar Peter mă sprijină să nu cad. Tresar surprinsă când mă saltă în brațe. Mă agăț de gâtul lui, îi simt parfumul, iar apoi îmi lipesc capul de pieptul lui.

-Sunt aici, Veronica, sunt aici!, îmi șoptește el. Mi-ai lipsit!

-Și tu mi-ai lipsit!, șoptesc eu, iar inima lui accelerează.

Mă duce în brațe până la scaunul pe care l-a adus Lidia, apoi mă așază pe el cu infinită precauție, de parc-aș fi un bibelou.

-Te simți mai bine, Vero?, zice Lidia și mă cercetează cu capul clătinat.

Dau din cap afirmativ.

Peter îmi mângâie mâinile. O căldură binefăcătoare se extinde de la locul atingerilor sale prim mâini, spre inimă, apoi spre tot corpul. Simt că pot respira mai ușor, apoi, sprijinită de el, mă ridic și încep să mă plimb cu tot mai multă siguranță încoace și încolo.