Vizitatorii

MINTEA BĂTRÂNĂ

Aud ca prin vis hărmălaia traficului infernal din București. Deschid ochii numai cât să-l observ că sunt în patul din apartamentul pe care-l împart cu Lidia.

Deci sunt aici...îmi zic liniștită, după care privirea-mi rămâne agățată de calendarul de pe perete, care-mi indică o zi și o lună... imposibile...

Vai de mine, vai de mine, vai de mine!!!

Ce-am făcut?

Ce s-a întâmplat?

Nu-mi aduc aminte de nimic de atunci de la Anul Nou, când...

Doamne, Doamne, Doamneeeeee!!!

Sar din pat ca  un arc, pornesc radioul, ca să confirm data de pe perete, apoi, când radioul o confirmă, mă arunc asupra telefonului, formez numărul mamei, care-mi răspunde imediat:

-Mamă!, exclam eu cu inima cât un purice. Ce...mai faci? Sunteți...bine? Totul e în regulă?

-Da, iubito...Suntem cu toții bine...Totul e în regulă...Și tatăl tău îți transmite mulțumiri, șoptește ea, iar eu cad lent pe lângă peretele de lângă telefon, cu ochii plini de lacrimi.

Dumnezeule mare-am reușit!

Nu știu cum am reușit...

***

Mă trezesc iar dezorientată, întinsă pe spate într-o încăpere pe care nu o recunosc.

Acuma ce naiba, unde naiba oi mai fi?

Îmi atrage atenția ceva pe tavanul de deasupra patului unde stau. E ca un ecran, ca o proiecție holografică? Ceva de genul ăla...

Imaginile chipurilor familiare îmi inundă privirea și lacrimile de fericire apar instantaneu.

-Peter, iubitule!, exclam eu cu voce tare, făcând camera să reverbereze, dar nu-mi mai pasă. Mamă! Tată!? Mamă, unde e tata?!, întreb eu dezorientată.

-Chiar aici, răsună pe neașteptate o voce masculină sonoră. Bună, fiica mea!, exclamă EL, apoi se apleacă deasupra mea și-și lipește fruntea de a mea.

-Tată! Ce se întâmplă? Unde suntem?, exclam eu emoționată, dar în același timp simțindu-mă din ce în ce mai epuizată.

-Suntem la mine pe navă, răspunde el simplu. Transferul inter-temporal de conștiință la aceeași persoană n-a mai fost încercat cu succes până acum niciodată. Adică..., adaugă el și-l văd zâmbind pentru prima oară, ai reușit, fetița mea, împreună am reușit! Nu am cuvinte ca să pot descrie recunoștința pentru ce ai făcut pentru mine, pentru noi, pentru toți!, exclamă El și-l simt vibrând de emoție. Datorită curajului tău Pământul are o nouă șansă, iar Exploratorii sunt în siguranță...adaugă, iar eu simt cum inima-mi vine la loc.

-Ce s-a întâmplat? Cum ai făcut-o?, adaug eu, simțind cum oboseala pune stăpânire pe mine tot mai mult.

-Eu?! Nu am făcut mare lucru, adaugă EL cu modestie. Tu ai făcut ce a fost cel mai greu...Ai trecut prin iad pentru noi și ne-ai salvat! Erai dispusă să te sacrifici...Atât trebuie să știi numai, adaugă el și mă privește intens. Ești eroina noastră, a Exploratorilor, pe veci! Ai salvat două lumi de la o soartă mai rea decât moartea! Tot ce s-a întâmplat e secret și din păcate nici tu nu vei afla nimic din ce s-a întâmplat... e înțelegerea cu care ai fost de acord la început, îți amintești?

-Eu vreau...vreau doar să mă întorc la Peter... și la Daniel...și la mama...șoptesc eu cu ultimele puteri, înainte de a pierde din nou contactul cu realitatea.