Vizitatorii

CONCLUZIILE VERONICĂI

Am ajuns acasă amețită și cu mintea vraiște.

M-a secat de puteri omul ăsta...

O fi vreun soi de vampir energetic, despre care-mi povestea mai demult mama?

-Ce vampir energetic să fie?, îmi răspunde mintea imediat. Adică vrei să scapi de responsabilitate, să dai vina pe el? Vrei să zici că nu ți-a plăcut cum te-a sărutat, cum te-a făcut să te simți?

A fost...bine, recunosc rușinată. Chiar mai mult decât bine...foarte bine... e clar că se...pricepe...

Mă trântesc pe pat, dar aud un ciocănit discret la ușă. E Lidia:

-Șiiii...cum ți-a trecut azi ziua? Ceva nou și interesant?!, mă întreabă ea cu o notă subtilă de ironie care nu-mi scapă.

-Păi...ca de obicei...știi tu..., încerc eu să o mint.

Se uită la mine și-și pune pumnișorii pe șolduri ca bunica:

-Serios? Chiar așa, Vero? Adică eu practic îți povestesc fiecare secundă din viața mea, știi totul despre mine și tu ții secrete?

Mă prefac în continuare neștiutoare, în același timp întrebându-mă ce-o fi aflat...

-Despre ce vorbești?

-Despre un sărut înflăcărat în public știi ceva?, zice ea și mă privește printre genele strânse cum mă înroșesc toată. Aha, deci știi...CEVA, mormăie mulțumită, apoi țipă ușor:

-Spune TOT!!! Raportează tot!

-Păi...

-Ce o mai tot lungești atâta?

-Îl cheamă Peter...e american...e profesor de engleză la Hașdeu...l-am cunoscut ieri...

Lidia duce mâna spre gură:

-American? Hă?! Și azi deja vă sărutați așa? Fato, nu-i a bună! Și ce planuri ai? Vrei deja mâine-poimâine s-ajungi în patul lui...?!

Eu îmi ridic ochii spre ea:

-Lidia, eu...n-am mai fost cu un tip niciodată...Eu...

-Hă?!, exclamă ea neîncrezătoare. Tu vorbești serios?!

Dau din cap afirmativ și îmi cobor privirea.

-Și vrei să zici că tu...niciodată...Hm?!, face ea semne sugestive.

-NU!, exclam eu aproape înfuriată. Și nici cu Peter nu am nicio intenție încă! Pur și simplu m-a sărutat ca să-mi închidă gura..., mă scap eu, apoi îmi vine să-mi dau palme.

-CEEEE?!, sare Lidia entuziasmată. Cum adică?! ZI-MI REPEDE TOT!

Îi povestesc despre ciocnirea de pe scări și despre hot-dogi, apoi despre reîntâlnirea de azi, despre profesoara încolăcită pe el, despre cum a fugit după mine și cum și-a cerut scuze, dar n-am vrut să îl iau în serios și apoi cum m-a sărutat și m-a lăsat fără suflare. Am lăsat partea cu comunicarea telepatică deoparte, fiindcă și așa pare prea mult pentru biata de ea.

-Vai, Vero!, exclamă ea. Ai grijă cu el, e un cuceritor, după cum îmi spui...Să nu te dezamăgească, să nu te rănească...Pare genul nestatornic, serios!

-De asta am zis că nu am planuri...zic eu și o privesc în ochi. Sunt bine, Lidia...Doar că o să trebuiască la un moment dat să experimentez și eu asta, nu?, zic eu și-i reamintesc de tipul adormit din patul ei.

Ea izbucnește într-un râs cristalin:

-Mda...cam ai dreptate, ce să zic...Dar la cum arăți, n-aș fi crezut în veci asta despre tine...Ești frumoasă-foc, fetițo! Deci ai grijă ce faci...și-mi povestești tot, că de nu...

-Bine, bine!, exclam eu și-mi trag pe cap perna după ce pleacă din cameră, în sfârșit.

Mă străduiesc cât de tare pot să nu retrăiesc acel sărut, acea contopire miraculoasă - aș zice perfectă - cu el. Inima mi-o ia razna, mă ridic și deschid geamul, ca să mă răcoresc.
Mă apuc să-mi fac curat prin cameră, apoi mai citesc din notițele de la cursuri. Se înserează și simt c-aș vrea să fiu cu el, să privim împreună apusul...

CE-O FI CU MINE? ZICI CĂ AM ÎNNEBUNIT SUBIT!

-Vero! Nu ai chef să ieși să cumperi niște pâine? Nu mai avem!, exclamă Lidia, iar eu accept bucuroasă să ies din casa în care simt că o iau razna...

Cobor din bloc și mă amestec cu restul trecătorilor. O iau prin piață, să văd florile, în drum spre brutărie...

Și mâine ne reîntâlnim..., îmi șoptește o voce entuziasmată în minte.