Vizitatorii

SFÂRȘITUL SINGURĂTĂȚII?

Sunt întins pe pat, dar somnul mă ocolește.

Mi-am făcut de lucru cu fișele pentru școală până adineauri, dar nu mai pot, mă ustură ochii...

Am încercat exercițiile mamei, tot ceea ce am învățat de la ea și pe cont propriu, toate metodele care altă dată funcționau. E ca și cum somnul se joacă cu mine de-a v-ați-ascunselea. Și până acum scorul e: somn=1, Peter=0.

Totuși, sunt entuziasmat, cum n-am mai fost de multă vreme...

Iar mintea îmi aleargă neobosită...

Din copilărie și până acum m-am confruntat cu o izolare mentală, ca să zic așa. În afara mamei, cu care comunicam perfect, atât verbal, cât și telepatic, n-am mai găsit pe nimeni, niciodată cu care să mă conectez cu adevărat...

Asta nu înseamnă că nu am încercat...Doamne, cât am încercat... și cât de singur și anormal m-am putut simți...

Pentru mine toți oamenii parcă sunt făcuți din blocuri transparente...îi văd dar în același timp și parcă văd prin ei...

Nu e ca și cum aș fi un aparat cu raze X, Doamne, nu...„Doar” le aud gândurile, le citesc gândurile, îi pot cu ușurință influența...

Când eram mic, mi se părea foarte amuzant să determin adulții să facă lucruri caraghioase...

La școală, să îi fac pe bătăuși să plângă...

Dar în sinea mea am știut  mereu că sunt deosebit de toți ceilalți, iar asigurările mamei că „sunt un copil special” nu au valorat atunci pentru mine nici cât o ceapă degerată. Ce mai, eram copil și-mi doream să fiu ca toată lumea!

Mă uitam întotdeauna la ceilalți cum interacționau, cât de creduli - aproape inconștienți -  erau, în vreme ce eu știam adevărul-adevărat despre mințile și planurile și trăirile tuturor...

M-au îngrozit la început minciunile care se învârteau ca niște roți neobosite în mințile tuturor, prefăcătoria, falsitatea, manipularea...

Iar când am vrut să-i ajut pe unii, m-am lovit din partea lor de bariera inexplicabilă a refuzului acceptării realității...

Am constatat că oamenii preferă să fie mințiți frumos, decât să se confrunte cu adevărul urât.

A fost una dintre cele mai importante treziri la realitate pentru mine.

Iar din cele trăite m-am ales cu o urmare logică:

Nu am fost îndrăgostit niciodată.

Am iubit-o pe mama și atât. Ea a fost singura care a fost întotdeauna sinceră, atât cu ea însăși, cât și cu mine. Doamne, ce dor mi-e de ea!

Nu fiindcă nu aș fi vrut să mă îndrăgostesc, ci fiindcă n-am găsit încă nicio fată care să fie cu adevărat...adevărată.

Când vezi fără încetare mințile tuturor din jur dansând parcă despuiate înaintea ta, singura soluție e să îți închizi mintea ca să îți păstrezi bruma de rațiune pe care o mai ai și să mai poți pretinde că ești...tobele, vă rog!...„NORMAL”.

De aceea mi-au plăcut atât de mult cărțile, fiindcă mi se părea că prin paginile lor, cititorii experimentează ceea ce experimentez și eu direct: intratul în mintea altcuiva.

Și da, așa cum i-am spus azi și Veronicăi, nu am făcut nicio facultate tradițională...Dar am citit mii și mii de minți încă din copilărie și mii și mii de volume din aproape orice domeniu...Și, oricum, facultățile sunt supra-evaluate...

Și uite așa am ajuns iar la Veronica!

Mi-a oprit inima și lumea în loc cu o singură privire.

Prima fată care m-a simțit așa cum am simțit-o și eu... Asta dacă nu cumva delirez de la nesomn, iar întâlnirea de azi...adică de ieri... nu a fost cumva o fantezie nerușinată a creierului meu neodihnit.

M-am scufundat în ochii aceia, iar mintea mea a încercat să o sondeze, așa cum face ea de obicei cu oricine.

Mintea mi s-a scufundat odată cu privirea într-un lac fără fund, într-un tărâm secret.

Am găsit în sfârșit o fată ca poate să-și închidă mintea în fața minții mele! Care îmi răspunde telepatic - nu știu cât de mult o face conștient sau nu, sau dacă mă simte sau nu...cert e că sunt fericit și emoționat...de parcă a venit cu adevărat Moș Crăciun, sau am câștigat la loterie...

Cred cu tărie că singurătatea mea a luat sfârșit...Sau măcar am la ce spera...Iar undeva, în spatele minții, aud încă vocea mamei care-mi șoptește:

-Peter...ține minte: nimic, niciodată nu e întâmplător!

Și adorm, iar Veronica mă bântuie...