Vizitatorii

NOAPTEA

-Ce mamă tânără ai!, exclamă uimită Lidia, privind spre mine, care stau rezemată de o pernă, alături.

-Îhî, răspund eu căscând. M-a născut devreme...când era foarte, foarte tânără...

-Ai idee cine e tată tău? Probabil e un tip chipeș, zice ea chicotind. Nu că mama ta nu-i frumoasă,  e superbă, dar tu o întreci...

-Nu mi-a povestit niciodată despre el, zic eu, simțind un gol în stomac fără să știu de ce, amintindu-mi imaginea acelui individ din mintea mamei, într-adevăr chipeș, cu părul lung și blond, asemeni mie...

Povestim ce povestim, apoi, după ce bate ușor în ușă, Peter își face apariția, se sprijină de tocul ușii și mă privește insistent fără să spună nimic. Înghit în gol, iar Lidia-mi dă un cot sugestiv.

-Du-te la el! Ce mai aștepți? Hai, du-te! Promit că nu te pârăsc la maică-ta!, șoptește ea, iar eu sar din pat , cu ochii țintă la el.

Nu îmi transmite ceva sexual, ci pare mai degrabă neliniștit.

-Veronica, eu..., începe el, apoi mă privește intens și-și mută neliniștit privirea dintr-un loc în altul.

Îl trag de mână de pe hol în camera mamei. Lidia precis stă să ne pândească!

-Ce s-a întâmplat, Peter?, zic eu, simțindu-i starea de agitație.

-Veronica, uite...zice el și arată foarte vinovat. Să știi că...din întâmplare... am aflat unde locuiești în București...Apoi te-am urmărit până în fața blocului și așa am aflat și apartamentul unde stai...

Mă bufnește râsul. De asta era el stresat?

-Nu-i numai atât...când nu ai venit la întâlnire, te-am așteptat în fața blocului, apoi...Chiar, de ce nu ai venit la întâlnire?

Ecourile primului meu vis erotic mă traversează. Cum să mă apuc să-i spun așa ceva?

-Îi făcusem o promisiune Lidiei c-o s-o însoțesc dacă merge la ai ei...Nu știam exact când va fi asta...Pur și simplu s-a întâmplat...zic eu ceea ce e purul adevăr, ascunzând însă motivul principal.

-Ei bine...Am stat și am așteptat până seara târziu, iar când am văzut că nu apari...Ei bine...

-Ei bine, ce?, întreb eu curioasă.

-Am sunat un amic, să ieșim la un pahar, zice el oftând. Chestia e că nu-mi mai amintesc nimic din ceea ce s-a întâmplat după aceea, în afara faptului că m-am trezit cu o durere cumplită de cap și cu astea, zice el și-și trage tricoul alb peste cap.

Mă holbez aiurită la urmele clare ale unor zgârieturi pe pieptul lui, asortate cu câteva urme învinețite de lovituri.

-Știu cum pare, zice el șoptind abătut. Dar crede-mă, Veronica, nu m-am îmbătat, nici nu m-am bătut și nici nu te-am înșelat...M-am trezit, nu știu cum și de ce, abia la vreo patru zile după aceea...M-au sunat și de la școală și nici telefonul lor nu l-am auzit, am lipsit și de acolo două zile...până la urmă m-a trezit chiar amicul cu care am mers la bar, care a venit acasă la mine, îngrijorat că pățisem ceva...

Oftez resemnată. Cum pot să-l cred?

-Uite, zice el, e mai simplu să...

-Nu!, exclam eu dezamăgită, apoi oftez. Sunt obosită, Peter, din cale-afară de obosită...Azi mi-am văzut bunicii pentru ultima oară...mama e distrusă de durere și se simte vinovată pentru ce s-a întâmplat...nu pot procesa cele pe care mi le-ai spus...Nici nu știu de ce mi le-ai spus...dar, în fine...