Vizitatorii

NOUL AN

Am trecut în noul an mai liniștit, deși pierderea Profesorului încă îmi răscolește sufletul. Simt cumva că toate legăturile ce le aveam și care mă ancorau aici s-au rupt.

Mama s-a dus.

Profesorul s-a dus.

Casa e ca un mausoleu. Tăcută, impersonală, rece.

Amicii mei nu sunt pe profunzime - doar pe superficialitate - și am impresia că m-au mirosit că am bani. Poate le-o fi dezvăluit cineva ceva despre banii mamei, nu știu. Nici nu mă interesează. E clar că se aliniază pentru mine un drum, iar eu o să-l urmez. Cine știe unde o să ajung pe el... Dar de nebunia de aici 100% m-am săturat.

Parcă voind să întărească spusele mamei cu coincidențele care nu-s coincidențe, azi m-a contactat o cunoștință, un tip care e student și care mi-a povestit despre o oportunitate de schimb de experiență, ghici unde? Tocmai în Țara Contelui Dracula.

Fanteziile copilăriei mele, aduse în realitate?

Nu pot descrie ce piele de găină am făcut când el rostea cuvintele astea.

Mi-a explicat că trebuia să plece el, dar nu mai poate, din motive personale. Am auzit totuși ceva zvonuri că iubita lui e însărcinată. În fine. Se pare că Sferele Înalte complotează ca eu să ajung acolo. Și cine-aș fi eu să mă împotrivesc, până la urmă?

Voi fi profesor de limba engleză la un liceu.

Într-o țară străină.

Singur.

Oare o să mă descurc?

Atât știu despre țara aia, Dracula, Nadia Comăneci și o revoluție care s-a petrecut acum vreo câțiva ani, când mai trăia încă mama.

O să fie o aventură!

Poate chiar ajung la castelul Contelui, în Transilvania!

Zâmbesc ușor, în vreme ce mintea îmi creează scenarii destrăbălate cu vampirițe sexy.

Mai știi?!

***

-An Nou fericit!, exclamă colindătorii care ies pe rând din holul casei și o iau spre casele învecinate, unde își duc urările de bine și sănătate, de asemenea.

Mi se pune un mare nod în gât.

Urmează să se întâmple și sper să se întâmple așa cum am planificat cu EL.

Mama se preface foarte obosită. Aparent, așa și este, doar ce am trecut de miezul nopții, în noul an. Se retrage spre camera ei căscând teatral.

Mă îndrept spre bucătărie, și-mi mai torn o ceașcă de cafea. Bunicii s-au dus deja la culcare cu vreo două ore înainte. Casa e liniștită și învăluită de întuneric.

Mă plasez în fața ușii de la camera mamei. I-am luat cheia de dimineață, ca să fiu sigură că nu mă încuie pe dinafară și îmi ratez primul contact.

Observ cum mi se ridică firele de păr de pe mână, iar sclipirea blândă ce însoțește furnicăturile se estompează.

Fără nicio jenă, deschid ușa.

E jenant și o știu-amândoi sunt pe jumătate goi. Mama a rămas cu gura căscată, iar EL...

Mă cercetează cu privirea prelung, dar nu articulează nimic.

Da, parcă nu aș ști că EL nu-i un vorbăreț de felul lui...

-Bună, tată!, exclam eu mintal, iar El și mama schimbă priviri șocate.

-Veronica, draga mea...începe mama evident uluită de neașteptata întâlnire. Eu...

-Mamă, e ok, e chiar ok!, exclam eu iar ei mă privesc țintă. Dac-aș putea să vorbesc ceva cu EL, zic eu, iar ei iar se holbează la mine șocați. Știu cine ești, tată, dă-mi voie să-ți explic, sau de fapt, mai bine să-ți arăt...

Mă îndrept hotărâtă spre EL, care stă ca o statuie, singurul semn ce-l trădează ca fiind viu e pieptul care i se ridică și-i coboară cu ritmicitate.

-Știi ce ai de făcut, îi șoptesc și-mi închid ochii, apoi îmi plec fruntea în direcția lui.

Îi citesc uimirea nemăsurată, dar și incredibila curiozitate. Apuc s-o observ pe mama care-și trage repede pe ea niște haine și zâmbesc ușor, înainte de a-mi alipi mintea la cea a tatălui meu.

-Cine ești și ce-ai făcut cu fiica mea, cum i-ai intrat în minte?, mă chestionează EL abrupt.

-Ho, ho, ho! Stai așa, tată!

-Nu-mi spune așa!

-Păi cum să-ți spun? Tehnic vorbind, chiar EȘTI tatăl meu, fie că-ți place, fie că nu. Ascultă-mă și deschide-ți mintea pentru posibilități, îi recit eu fraza tradițională de inițiat conversații mintale a Exploratorilor, iar El rămâne suspendat în uimire.

-Cum...de unde știi vorbele astea?!

-Tu m-ai învățat...într-un alt loc, într-un alt timp.

-Nu te cred. Cine sau mai bine zis, CE ești?

-Sunt sămânța din tine, îi șoptesc eu, iar el se cutremură la auzul altei formule folosită numai de Exploratori când vorbesc cu părinții lor. Tu m-ai învățat totul, dar te rog să ai răbdare și să mă asculți, îi spun eu, iar apoi simt cum o parte din barierele lui slăbesc și-mi indică oarecum cu resemnare să continui.

E cea mai complexă comuniune mintală pe care am făcut-o vreodată cu cineva.

Trec ore de legătură neîntreruptă...

Mă trezesc la realitate când mă prăbușesc din picioare de epuizare.

-Veronica!, exclamă mama șocată, care a asistat mută de uimire la comuniunea noastră în tot acest timp și care acum sare să-mi vină în ajutor.

Mai apuc să-l văd pe EL, care stă în aceeași poziție de statuie și căruia îi simt neliniștea, neîncrederea, groaza, toate în același timp.

I-am spus tot, de la cap la coadă.

Așa cum chiar el însuși m-a instruit.

Cu toată sinceritatea și convingerea.

L-am lăsat și să-mi cotrobăie prin minte după cum a vrut, până ce trupul mi-a cedat și mi-a secerat picioarele.

Acum trebuie să-și facă EL partea din misiune. Eu...simt că mi-am făcut-o...

-Iubito!, exclamă mama și mă privește îngrijorată. Ce ai făcut? Cum de știi să te conectezi așa? De unde știi despre El? Cum ai aflat?

-Mamă, îți promit c-o să-ți explic odată totul în amănunțime, mai apuc să șoptesc eu, apoi mi se rupe filmul.