Vizitatorii

CONCLUZIILE LUI PETER

Mă târăsc spre casă. La naiba! Nici după ce terminam de jucat un meci nu eram atât de epuizat!

Cedez și îi fac semn unui taxi, care mă duce până acasă.

Acasă, da! Mi-am cumpărat la un preț de nimic când am venit (comparativ cu prețurile din State) un apartament drăguț cu două dormitoare. Aici văd că sunt prezentate ca având trei camere, dar, hei, sigur e cu două dormitoare și un living.

Mă trântesc îmbrăcat pe canapea, apoi mă descalț și-mi ridic picioarele în sus, peste marginea canapelei.

Sunt atât de obosit, iar mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. E o stare apropiată de aceea de beție, doar că eu n-am pus gura pe nici măcar un gram de alcool. Asta dacă nu iau în seamă alcoolul îmbibat în vișinele din desert...

Nu, Veronica a avut dreptate, precis e din cauza conexiunii mentale. Și da, poate am cam făcut abuz de conexiune, dar nu-mi pare rău...

E delicioasă fata asta! Și sigur n-a mai fost cu nimeni...! N-am reușit să intru mai adânc în mintea ei, dar reacțiile ei la primul sărut au fost revelatoare...

Și cu toate că ar trebui să fiu undeva, plutind de fericire, ceva nu îmi dă pace, am un presentiment ciudat...

Iar dacă ar fi să o cred pe mama, e bine să ai încredere în presentimente...

Mă ridic și o iau spre dormitorul meu. Scot de sub pat cutia de chitară care găzduiește într-un locaș secret micul seif în care-mi țin adunate lucrurile valoroase: actele, banii și scrisorile de la mama...

Privirea-mi rămâne agățată de un obiect mătăsos, colorat în roșu-sângeriu, aparent rătăcit prin patul meu, iar o scurtă amintire mă străfulgeră – eu și Lily, tăvălindu-ne sălbatic prin așternuturi...Oftez resemnat, îl culeg cu vârful degetelor și-l fac dispărut în coșul de gunoi.

Mă întorc apoi la ceea ce voiam să fac de la bun început - să reiau scrisoarea mamei. Nu știu ce sper să găsesc acolo, în ea, poate doar liniștea pe care am resimțit-o mereu în preajma ei...Îmi e dor de ea...Atât de dor...

Cu mâinile tremurând ușor, deschid seiful, apoi scot scrisoarea cu pricina. Mă trântesc pe pat, arunc de pe mine pantalonii, ca să fiu mai comod și scot foile de hârtie. Mângâi ușor cu palma fiecare foaie, îi simt parcă cumva energia reziduală în acele rânduri. După ce mă liniștesc cât de cât, îmi îndrept atenția spre foile pe care citesc pentru a nu știu câta oară:

„Dragul meu Peter,

Dacă citești aceste rânduri înseamnă că eu nu mai sunt fizic cu tine. Mai înseamnă și faptul că ai ajuns în țara Contelui Dracula, unde te așteaptă fata care-ți va schimba definitiv viața.

Viziunile mele nu au fost destul de clare încât să-ți pot spune mai precis ce înseamnă asta. Cert e că îți va schimba viața ta în aceeași măsură în care tu o vei schimba-o pe a ei, iar împreună veți realiza lucruri neînchipuit de mari și de importante.

Acum, când am primit această viziune, pot spune cu mâna pe inimă că m-am liniștit, fiindcă, Peter, atunci când vei fi cu fata aceea vei fi în siguranță și bine. Ea va fi pentru tine ceea ce am fost eu.

Deși regret sincer că nu voi fi acolo să o cunosc personal, știu că tot ceea ce am pus în tine de-a lungul timpului va vorbi despre mine în aceeași măsură ca și despre tine, iar ea mă va recunoaște în același fel în care te va recunoaște pe tine - fiindcă eu sunt parte din tine și tu din mine pentru totdeauna.

Văd că veți trece prin multe împreună, dar, scumpul meu, dragostea trece peste toate.

Să lucrezi cu toată dragostea, întotdeauna, și vei reuși.

Te iubesc, Peter!

MAMA.”

-Te iubesc și eu!, zic și strâng la piept hârtia , în timp ce privesc lung spre tavan și simt cum lacrimile-mi înțeapă ochii.

După o vreme, mă liniștesc, pun scrisoarea la loc, mă apuc să mă pregătesc pentru mâine. Cel puțin aparent, am o misiune de îndeplinit împreună cu Veronica, dar înainte de asta mai am și un job la care trebuie să mă prezint!

După ce îmi rezolv materialele pentru predat, mă arunc în duș, timp în care îmi devine din ce în ce mai clar că dincolo de atracția fizică față de Veronica, faptul în sine că putem comunica telepatic e foarte, foarte misterios și aproape pot să zic că mă atrage mai mult decât fata în sine.

Cine e mama ei? Cine e tatăl ei?

Cine a fost tatăl meu? Nu suntem cumva niște ciudățenii, amândoi?

Cum de putem comunica astfel din prima?

Cum de-am dat peste ea acolo, pe scară la liceu?

Printre întrebările care mi se învălmășesc în minte, răsună ca întotdeauna zicala mamei că nimic nu e întâmplător...

Dar dacă nimic nu e întâmplător, mai poate fi vorba de liberul-arbitru?

Filosofatul mi-e întrerupt când mă lovesc de colțul mesei din bucătărie, iar durerea mă readuce la realitate.

Cu ochii Veronicăi în minte, cobor din apartament să-mi fac ceva cumpărături de la piață.

Mâine ne reîntâlnim...