Vizitatorii

AMERICAN ÎN BUCUREȘTI

Mă îndrept nesigur spre clădirea liceului, pentru a-mi lua în „stăpânire” catedra și orele  de limba engleză. Sunt emoționat și nesigur. De când am ajuns în țara asta m-am poticnit de nenumărate ori din cauza necunoașterii limbii, însă mereu m-am făcut înțeles cu ajutorul puterii mele de a influența/sugestiona oamenii. Nici n-a fost greu – e un popor cald, modest, primitor, amabil. M-am simțit ca în prezența unor prieteni de cele mai multe ori. Ceea ce pentru mine și pentru meleagurile de unde provin e de-a dreptul uimitor.

Caut secretariatul și-l găsesc, plasat foarte convenabil la parter. Detectez un val de curiozitate și chiar și neîncredere, dar știu cum să-l contracarez. După ce-mi pun abilitățile la treabă, părăsesc secretariatul - unde deja sunt profesorul favorit din întregul liceu - și mă îndrept spre camera unde stau la pauze profesorii, însoțit de o doamnă de la secretariat care odată ce am ajuns acolo, mă prezintă tuturor cu entuziasm.

Detectez oarecare reticiență din partea unor profesori mai bătrâni, însă în marea majoritate ceilalți sunt binevoitori. Ba chiar entuziaști, mă informează mintea mea care-mi indică imediat și care-i sursa entuziasmului.

-Bună, sunt Lily, exclamă o tipă zâmbind cu gura până la urechi. Bine-ai venit! Ne bucurăm să te avem în mijlocul nostru!, exclamă ea într-o engleză fără cusur, lăsându-mă cu gura căscată.

-Bună, Lily!, exclam eu și-i întorc zâmbetul. Mă bucur să fiu aici...adaug și-o privesc cum se face roșie la față.

-Sigur o să ai nevoie de cineva care să-ți prezinte liceul, zice ea repede, apoi o surprind aranjându-și părul și privindu-mă lung. Am o oră liberă, ai vrea să-ți fac...turul de onoare?, adaugă ea iar eu îmi plec capul, rușinat să constat ce dezinhibată poate fi și la ce-i stă deja mintea...

-Sigur...de ce nu?, zic eu și zâmbesc ușor, iar ea roșește iar și-și pleacă privirea.

PRINSĂ ÎN FLAGRANT!, îmi zice mintea chicotind, apoi o urmez pe coridorul lung, mărginit de nenumărate uși, surprins de nenumăratele priviri curioase ale adolescenților.

După mai bine de o jumătate de oră de cutreierat în sus și-n jos, de-a lungul și de-a latul liceului, ne reîntoarcem în sala profesorală. Lily bea o gură de apă și apoi se așază pe un scaun. Simt la ce s-așteaptă de la mine, dar n-o să vadă... cel puțin, nu deocamdată.

-Mulțumesc mult pentru tur, Lily!, exclam eu și o privesc zâmbind. A fost foarte revelator, îți sunt îndatorat...zic eu și zâmbesc mai tare, în vreme ce ea, săraca, se îneacă cu apa pe care tocmai a băut-o, auzind vorbele mele.

-Nicio problemă, nicio problemă, zice ea după ce-și recapătă suflarea. Mi-a făcut plăcere...

Perversă mică!, îi răspund mental, apoi îmi îndrept privirea spre panoul uriaș în care sunt așezate într-un tabel schemele tuturor orarelor din liceu.

-Ce sunt astea?, o întreb pe Lily, care sare imediat de pe scaun și începe să-mi explice cu seriozitate ce și cum.

-Deci azi am deja trei ore?!, zic eu sincer uluit.

-Aha...confirmă ea după care începe să-mi explice iar unde sunt sălile de clasă respective.

***

Deci, ce să zic, ca o primă concluzie a primei mele zile ca profesor... E ciudat că  mă simt ca un aparat de radio uitat deschis undeva?

Cum o fi reușit Profesorul Grant să-și motiveze studenții, să le insufle plăcerea pentru materia pe care o preda?

„E vorba de pasiune, Peter!”, îmi răsună răspunsul prin vocea mamei din capul meu, aducându-mi aminte câte de pasionată era ea să lucreze și să ajute oamenii.

„O să-mi dau silința, mamă!”, îi șoptesc fantomei mele dragi, după care mă bag la somn.

***

-Semnați aici...și aici!, exclamă femeia între două vârste, privindu-mă cu duioșie, de parcă s-ar uita la copilul ei.

Mi-am cumpărat un apartament!

Nu-mi vine să cred la ce preț!!!

După ce am locuit într-un apartament în apropierea liceului, pe o chirie astronomică (nejustificată în niciun fel de ceea ce era acolo, ci doar de proximitatea locului de muncă), am decis că poate ar fi mai bine să caut ceva mai accesibil ca preț în altă parte, chiar dacă ar fi implicat să fac naveta zilnic.

Iar am ajuns la vorbele mamei, că nimic nu e întâmplător. Un amic de-al meu de la școală a aflat despre căutarea mea și practic mi-a deschis ochii referitor la oportunitatea cumpărării.

-De ce să dai o grămadă de bani pe chirie, când ai putea plăti rate la aceeași valoare și să ai ceva al tău?

Neavând idee care era realitatea pieței imobiliare locale, am fost la început cam sceptic, recunosc. Dar după vreo săptămână în care amicul mi-a fost alături și mi-a tradus zeci de pagini de anunțuri imobiliare...

Am reușit să-mi găsesc un apartament drăguț la un preț ridicol de mic, dac-ar fi să compar cu ce e la noi acasă, în State!

Începe să-mi placă din ce în ce mai mult în țara asta. Simt că mă acomodez și înțeleg cum merg treburile pe-aici. Mi-am făcut câțiva prieteni, iar Lily se ține scai de mine. Până la urmă, de ce nu? E drăguță, e deșteaptă, e disponibilă - mai mult decât disponibilă...

Corpul își cere drepturile după lunga perioadă de abstinență...

-Alo? Lily? Salut, sunt Peter... ce planuri ai seara asta? Da? Chiar? Bine... Îhî...ok...atunci așa rămâne!, exclam eu, în vreme ce mintea  mi se apucă de regizat filme care mai de care mai indecente...

***

Sex animalic.

Două cuvinte care descriu relația mea cu Lily.

N-am fost pregătit pentru ce zăcea sub aparența ei de simplă profesoară de liceu.

Mă lasă epuizat și apoi mă trezesc că îmi cere din nou- și mai mult.

Adevărată fiică a Contelui, vampirița...

***

Chiar mă întrebam când o să înceapă.

E vreo lună de când mă întâlnesc și mă destrăbălez cu Lily. La cererea ei, păstrăm toate aparențele de colegialitate în public și mai ales la muncă. Se pare că are ea ceva imagine publică de păstrat, sau așa ceva. În fine.

Pe de altă parte, a început cu pretențiile și cu restricțiile.

Nu-mi respectă programul și nu are idee ce înseamnă spațiul personal.

Nu-mi înțelege tăcerile și nu apreciază lucrurile profunde.

Carepe Diem e motto-ul ei și o invidiez că poate trăi așa, ca o eternă adolescentă în călduri.

De la o vreme încoace mă simt din nou singur.

Îmi lipsește mama, îmi lipsesc conexiunile profunde, am început iar să visez cum ar fi dacă aș putea găsi undeva pe cineva cu care să pot comunica așa cum o făceam cu mama.

Dumnezeule, ce gol imens...

Oare-l voi mai umple cu cineva, vreodată?