Trecutul unui demon

Capitolul 45 - Nepoței?

( In pozele de mai sus e Alex)

Am rămas o secunda cu privirea ridicata în sus după ce am sărit din bratele sale. Lumina felinarelor destul de discreta ma chinuie puțin când încerc sa îl privesc.
Deși eu sunt o fata destul de înaltă, înălțimea intimidata a lui Aiden ma copleșește dea dreptul. Are lejer 1.90, iar eu abia dacă ii ajung cu creștetul capului la baza gatului dar, curios, parca tot ce tine de el îmi oferă într-un mod neobișnuit și de neînțeles o protecție totala și permanenta când e lângă mine însă nu neapărat din cauza aspectului fizic inuman de perfect.

-Unde suntem? Întreb atunci când mana lui se strecoară intra mea blând dar totuși tenace.
Aerul rece se simte prea puternic aici, la fel și curentul deci probabil plaja e destul de apropiata de locul unde suntem.

-Foarte aproape de mare. Ma gândeam ca o plimbare pe plaja ne curata amândurora mintea.
Nu ezita sa ma tragă blând de mana pentru a ne pune în mișcare.
Ridicasem absenta ochii spre cer privind contrastul dintre stele și negrul intens care nu reușea nici cum sa le înghită.

-E atât de complex... Creierul meu vorbise cu voce tare.

- Ce anume?

-Totul. Dacă stai sa privești puțin cerul de exemplu... E un nean în care se poate pierde orice, un intuneric înfricoșător și necunoscut fără pic de lumina. Dar, aici intervin stelele... Sunt grandioase, strălucitoare încât nu le-ai putea privi în esența lor, însă fără 'colajul' ce le înconjoară sunt doar niște... lumini orbitoare.
Doua lucruri atât de diferite dar care se completează atât de bine reciproc pentru creerea frumuseții non-perfecte care, în contradictoriu e cel mai idealist tablou.

-Ești...
Vocea lui ma trezește din nou, și simt o rușine artificiala odată ce revin la realitate.

-Penibila. Nu mi-am dat seama ca gândesc cu voce tare.
Îmi las capul în jos privind nisipul de sub tenișii mei albi.
Simt doua degete calde cum îmi ridica bărbia, căldură care o emana făcându-mă sa tânjesc după ea.

-Vroiam sa spun ca ești foarte atenta la tot ce te înconjoară. Unii oameni trec fără sa observe anumite lucruri dar tu o faci, e admirabil sa știi.

-Tu faci asta?... Te gândești la ce te înconjoară?

- Dacă nu as face-o zeci de mii de oameni nu ar avea slujbe acum.

-Nu la asta ma refer, Aiden. Te gândești câteodată la univers.. Dacă ai dispărea? Poate... La moarte. Spun încet cu jumătate de gura.
Priveam malul marii pe care abia dacă îl vazusem.

-Hmm...vezi marea?
Se oprise din mers, întorcându-ma cu fata spre zarea albastra.

-Da. Mâinile sale se strecurasera prin spate peste abdomenul meu. Ii simțeam respirația peste spatele gatului meu cum îmi încălzea toată zona. Ma trăsese mai aproape, acum simțindu-i abdomenul lipit de spatele meu.

-De multe ori m-am gândit ca as putea sa înot departe și sa nu ma mai întorc, sa ma las purtat de valuri și sa sfârșesc doborât de curenții marii.
Se oprise.
Dar... Mereu ma întorceam. Știi de ce?

-Nu. Răspund încet.

-Pentru ca moartea e pentru oamenii slabi, cei care nu pot sa suporte ce au primit de la viata și decid sa și-o sfârșească. Îmi sărutase gatul, dar eu eram absorbita de vorbele lui. Îmi doream sa continue și așa și făcuse.
Sau poate ca eram un înotător prea bun.

Chicotesc, întorcându-ma cu fata spre el.

-Nu crezi ca viata poate continua și după căderi?