Trecutul unui demon

Capitolul 74 - Vine barza sau mai stă pe tușă?

**********************************

*Aiden P.O.V. *

13:45. Intrasem în casa. Liniște.

-Alex? Nici un răspuns. Nu a mai fost de mult asa o atmosfera tăcută. De obicei o vad mereu plimbându-se prin casa din simplul motiv că-i place să-și simtă picioarele active.

-Iubito? Deschid ușa dormitorului, aruncându-mi iminent privirea pe zecile de caiete și foi ce umpleau tot patul, podeaua, ambele etajere... Îmi trecusem degetele peste buze, abtinandu-mi un zâmbet. Ma apropiasem de șatena a cărei față era acoperita de o carte. Așteptasem câteva secunde pana să-i așez partea metalica a ceasului pe porțiunea dezgolită a abdomenului.

-Drace! Sărise ca arsă, țipând ca un copil.

Îmi încrucișasem bratele la piept, privind-o printre sprâncene.

-Asa înveți tu? Cărțile îți stimulează somnul mai bine? O luasem peste picior. Se încruntase ușor, frecandu-si ochii ca un copil proaspăt trezit din somn.

- Nu mai pot! Se smiorcaise, trantindu-se pe spate.

Rasesem ușor, așezându-ma lângă ea pe pat. Alex își pusese capul la mine în brate, frecandu-si creștetul de cămașa mea asemenea unei pisicii ce vrea afecțiunea și alintare. Ma aplecasem spre buzele ei, sărutându-le.

-O sa reușești, iubito. Soptisem, mangaindu-i creștetul.

-Ba nu! Mai e atât de puțin pana sa încep cursurile iar eu nu mai țin minte nici măcar ce știam. Sunt moarta, Aiden. Nu întreg absolut nimic din ce scrie aici! Parca as învață chineza de la mătușa!

-Ești deșteaptă, Alex. O sa recuperezi, sunt convins de asta. Oftase zgomotos. Eram convins ca acum se simte amenințată și nesigura deoarece nu e în cunoștință de cauza. Nu ma îndoiesc ca se va descurca la facultate.

-La tine cum a fost când ai ajuns la facultate? Mormăise mai mult.

-Pai, facultatea pentru mine a fost destul de lejeră. Spun, jucându-mă cu șuvițele ei rebele.

-A, sa înțeleg ca ai târâit-o pana ai terminat. Rasesem scurt. Avea niște impresii destul de jignitoare mica mea viitoare studenta.

-Defapt, am terminat primul din anul meu terminal. Alex își ridicase capul din poala mea ofticată. Era atât de copilăroasă, cu parul ei ciufulit și natural.

-Ah, tocilarule. Du-te și laudate în alta parte. Îmi rostogolisem ochii.

-Ai mâncat azi, prințesa războinica?

-Da... Mimase, ferindu-si privirea. Ma încruntasem. Nu știe sa minta și asta câteodată e un punct în plus pentru mine. Totuși câteodată as vrea sa ma poată prostii mai bine căci altfel ma enervează când nu asculta. E atât de încăpățânată..

-Alex ești foarte slaba, iubito. Abia dacă ai încheiat tratamentul și trebuie să-ți ajuți organismul să-și revină, nu să-l îmbolnăvești mai tare.
Ii spun pe un ton cat mai blând. Știam ca dacă folosesc o intonație prea doveditoare se va enerva. E destul de irascibila în ultimul timp.

-Știu dar... nu am pofta de mâncare. Stomacul îmi e dat peste cap. Dăduse din gene lung, încercând sa scape de mine cu ajutorul farmecului ei. Din păcate ii cunoșteam șantajul inocent cu care încerca să mă prosteasca.

-Direcția în bucătărie și.. Încercasem sa spun însă telefonul meu ma perturba pana sa pot.

Oftasem, înjurând mintal. Timpul cat am stat pe tușă mi-a încărcat programul pana la refuz acum, astfel sunt întrerupt nonstop. Mie îmi e destul de ușor sa recuperez cat timp știu ca ea e bine dar nu pot spune același lucru și despre pisicuța mea morocănoasă.