Trecutul unui demon

Capitolul 3

Obligată de razele puternice ale Soarelui, îmi deschid ușor ochii.
Cobor din pat și mă îndrept spre micuţa ușă a băii.
Mi-am amintit de seara trecută.Tata zicea ceva legat de un loc unde ar vrea să mă ducă, așa că mă îmbrac repede și cobor jos în sufragerie, mai mult curioasă decât nevoită.
Tata deja pregătește micul de jun. Sărind peste faptul că e ora 14:15 , mă așez la masă zâmbindu-i .

-Bună, scumpo. Te simți bine?

-Da, tată... Chiar îmi pare rău pentru seara trecută. Șoptesc încet, ferind privirea de el.

-E în regulă... Am făcut clătite ! Încercă să distrugă momentul scurt de penibilitate dintre noi.

Tata zâmbește în încercarea de a schimba subiectul.

-Ieiii! Spun ironica, luând în calcul că data trecută când "a făcut clătite"
era să dea foc la bucătărie.

-De data asta au ieșit bune. Spun cu o tentă de ironie, ca să se prindă la apropoul meu referitor la ultima lui încercare...
Zâmbește ca un copil mic atunci cand se prinde la ce mă refeream.

-În apărarea mea, sticla de oţet seamănă cu cea de ulei!
Am râs la afirmația lui de copil mic și prost. Dar până la urmă ce ar fi viaţa fără umorul tatei.

- Azi vreau să te duc într-un loc special.
Îmi ridic capul în încercarea de a scoate niște indicii "incriminatorii"
de pe faţa lui, dar nimic.

-Unde? Curiozitatea îmi gâdila vârful limbii cu neastâmpăr.

-Dacă voiam să îti spun, aș fi făcut-o de la început. Mă ironizează...

Acum observ cât de mult semăn cu tata... Am moștenit amuzamentul și talentul de a ironiza lumea numai de la el. De la mama sincer nu știu cu certitudine ce. Adesea îmi aud puținele conștiințe spunându-mi că asemănarea fizică între mine și ea, când era în tinereţe, e izbitoare. Mă induc mai tare în eroare.
De fiecare dată când încerc să îmi amintesc fizionomia ei, îmi apare imaginea aceea oribilă cu ea.
E ciudat, deoarece îmi amintesc momentele frumoase cu ea dar nimic mai mult.  Adesea mi se spune că bunătatea ei impresiona pe oricine...Mi-o amintesc, îmi amintesc umbrele inimii sale mari dar... dar numai atât. E chinuitor că nu pot vedea și imagina chipului senin și frumos de care tot aud.
Când eram mai mică am fost la un psiholog pentru copii în încercarea de a vindeca toate aceste coșmaruri dar in zadar. Am reușit să nu mai visez constant acele clipe de coșmar dar nu am putut să le șterg din minte.
Uneori mă gândesc că poate așa îmi e dat să trăiesc. Cu remușcări și momente de frică ce nu mă lasă să-mi vindec rănile minții cât și a inimii.

Tata mă trezește din visat:

-Narnia către Alex! Văd doua degete cum îmi pocnesc agitat prin față. Ridic privirea, zâmbind timorat.

- Da! Sunt trează... Mormăi, căscând.

-Mda... Ca un buștean.

Tata rade singur de glumele lui proaste.
Mă minunez cum omul asta poate să fie așa 'special'.  În fond și la urma urmei, veselia lui e totuși un medicament. Nu aș vrea să-l văd îmbătrânind vreodată.

-Ha, ha... Am uitat să râd. Îl ironizez,  rostogolind cu sictir din ochi.

-Poţi și tu să te prefaci că sunt amuzant. Stima mea de sine are de suferit!

Se preface rănit ducându-și mana la inimă. Uneori poate fi așa un copil.
Chicotesc mai mult ca să-l fac fericit. Adevărul e că de mult nu mai schițez zâmbete reale.