Trecutul unui demon

Capitolul 75 - Alex învață să mintă?

O săptămână... o săptămână întreagă în care nu am avut nici măcar o fărâmă de curaj să-i mărturisesc, contrar presiunilor verișoarei și mătușii mele. Și chiar dacă aș fi avut ocazia, Aiden era atât de ocupat încât abia găseam momentul să-i vorbesc. Evitam să îl privesc în ochi. Îmi simțeam sufletul atât de încărcat încât câteodată vulnerabilitatea țâșnește din mine iminent, fără voal.
Eram înspăimântată, paralelă. De o săptămână tot universul se schimbase în jurul meu radical, pierzându-mă în uraganul propriei vieți. Mi-a luat câteva zile sa pot percepe... Primele doua zile m-am holbat ore întregi la perete, fără sa schițez nici o reacție. Stăteam pe pat, analizând fiecare crăpătură. Gândurile mă înnebuneau. Mi se părea ireal că într-un timp atât de nesemnificativ să primesc o veste ce, acum, mă făcuse conștientă de schimbarea vieții mele.
Pentru că da, eu, o fata de 18 ani ce s-a trezit ca prin farmec din moarte, a ajuns imediat purtătoarea unei vieți. Îmi purtam copilul în pântec... Sunt însărcinată. Mintea mea îmi repeta obsesiv însă parcă un ultim clic nu se face, parcă totul e o iluzie din care aștept să ies. Simțeam până în cel mai mic os nesiguranță, frică, îndoială, bulversare dar, curios, o parte gălăgioasă a sufletului meu bătea atât de puternic încât îmi paraliza întregul trup la gândul că voi fii mamă. Contrar fricii mele, creierul percepe gândul de 'nu trebuia să ...', dar inima nu e în stare să refuze măcar conceptul că sunt o viitoare mamă. Când Rebecca m-a întrebat dacă voi tine copilul, creierul mi s-a blocat. Însă inima țipase aproape imediat a indignare numai la întrebarea propriu-zisă. După câteva zile în care am reușit să mă a dezmeticesc puțin cât să am curajul psihic să gândesc la rece, era clar. Copilul e copilul meu. E un dar pe care nu pot risca măcar să mă gândesc să-l vând morții.
Fierbem de grijă... De grija că trebuie să-l pun și pe Aiden în fata faptului împlinit. De fiecare dată când am încercat să-l privesc în ochi, curajul mă părăsea. Mă decoloram imediat, bâlbâindu-mă. Limba îmi tremura în gură, cuvintele nu puteau să iasă. Îmi era poate cel mai frică de reacția lui.
Și el simțise schimbarea mea. E adevărat că nu-l puteam ține prea aproape. De fiecare dată când mă mângâia voiam să-l resping deoarece simțeam că voi porni în plâns. Sunt atât de derutată, am atâta nevoie de sprijinul lui dar nu am curajul să îl cer. Asta îmi marca sufletul încărcat de griji până la refuz. Atmosfera era una tensionată între noi. Știam că e confuz, Am reacții necontrolate ce chiar și pe mine mă induc în eroare. Mă enervez din orice. Hormonii parcă nu mai sunt în concordanță cu rațiunea și nervii. Mă enerva că nu e prezent însă, pe o parte vinovata, simțeam ușurarea datorată de grija că trebuie să-l privesc mereu simțind că voi claca în orice moment.
Știu, nu sunt corecta. Rațiunea cât și Rebecca mi-o repetau obsesiv. Trebuia să-i mărturisesc dar curajul nu mă lasă. Îmi e frică de reacția lui. Sunt înspăimântată la gândul că bărbatul pe care îl iubesc e posibil să nu-și dorească rodul iubirii noaste. Am stat să mă gândesc obsesiv la asta și, recunosc că deși mă simt copleșită încă de emoții, nu pot să nu-mi doresc copilul pe care l-am primit din iubire.
Poate simțeam că nu sunt pregătită însă îmi e mai clar ca orice că nu as renunța la el. Îmi e imposibil să percep acest gând măcar și, chiar dacă las cel mai macabru scenariu să-mi intre în mine, acele fiind ca Aiden să nu fie sprijinul meu, ei bine, mă voi sprijinii singură.

Cât despre starea mea de spirit... Sunt un sac de nervi pe lângă grijile mele legate de sarcină. E deja trecut de ora 22 și asta e a treia noaptea când Aiden încă nu ajunge acasă până la ora asta. Recunosc că munca lui mă omoară încet și pe mine. Sper că e numai muncă ... Încerc să-mi alung orice alt gând însă mă simt atât de copleșită încât hormonii îmi creează o stare mult mai amplificată de nervi și confuzie decât ar fi nevoie.