Iubire destinată

Capitolul 1.

Stau închisă în camera mea de câteva zile bune. Totul este întunecat, negru, straniu și doar o rază mică a soarelui mai luminează încăperea. Mâna îmi sângerează destul de tare. Se pare că rana s-a deschis din nou. Nici nu pot simții durerea care mi-o provoacă deoarece durerea pe care o port în suflet este mult mai puternică. Aș vrea să plâng dar nici lacrimi nu mai am. Viața mea este complet distrusă.

Pe scurt, sunt mai mult moartă decât vie. Nu mai am motive să trăiasc și chiar dacă am încercat să-mi pun capăt zilelor nu am reușit. Se pare că îngerul meu păzitor chiar există. Dar dacă ar ține la mine m-ar lăsa să mor, așa poate reușesc să uit calvarul prin care am trecut.

Totul a început acum două luni....

Lacrimile se fac prezente în colțul ochilor când văd acea cutiuță mică din mâna sa.

- Vrei să fii soția mea?
- Normal că da.

Îi sar în brațe și îl strâng cu toată puterea mea. Mă îndepărtez de el și îi plasez un sărut pe buze, el răspunzându-mi imediat.

- Sper că nu o să reacționezi prea urât după ce-ți voi spune, dar ne vom căsători în trei luni.
- Cum? Trei luni?
- Poate ți se pare că este prea devreme dar nu mai vreau să aștept. Vreau să fii soția mea cât mai curând iar în legătură cu pregătirile pentru nuntă să nu-ți faci griji. Vom organiza o firmă care se va ocupa cu decorul și ce mai este nevoie.
- De foarte mult timp aștept clipa asta. Să fiu cerută în căsătorie de bărbatul pe care îl iubesc și uite că clipa a venit.
- Am crezut că este momentul să fac și pasul acesta.
- Ai făcut foarte bine. Chiar mă gândeam să vorbim despre acest lucru înainte să ne întoarcem în L.A.
- Păi se va întâmpla foarte curând. La sfârșitul săptămânii avem avionul, deci ar fi bine să ne bucurăm de ultimele zile aici în Miami.

Zilele au trecut foarte repede și odată ajunși în Los Angeles singura dorință a fost să mă întorc acasă. Îmi era foarte dor de frații mei și de nepoții mei.

Știu că sunt foarte tânără și poate vă întrebați cum de sunt mătușă la doar 24 de ani dar acesta este adevărul. Sunt cea mai mică dintre cei cinci copii ai familiei, pe lângă asta sunt și singura fată. Cel mai mare este fratele meu Julian care este tată a doi îngerași foarte minunați, Mateo și Mia, Marco care este tatăl lui Santiago cel mai mic nepot al meu pentru moment, Alessandro care încă nu și-a putut găsi fericirea și Sebastian, cel mai mic dintre băieți, totodată și fratele meu geamăn.

- Surioară, nu știi ce dor mi-a fost de tine.
- Alessandro..

Mă duc și îl iau în brațe pe cel care m-a îndrumat și mi-a fost alături când aveam nevoie și pot simți căldura cu care mă primește.

- Văd că sora mea este fericită. Cărui motiv se datorează acest lucru?
- Uite.

Îi arăt mâna și se pare că fața pe care o face nu este aceea pe care o așteptam.

- Ce-i cu inelul ăsta?
- Mă voi căsători. Pablo m-a cerut de nevastă acum câteva zile.
- Știi foarte bine că nu pot să mă bucur, Michelle. Știi care este părerea mea despre Pablo și știi că nu este una bună.
- De ce nu vrei să-i dai măcar o șansă? Vei vedea că nu este așa cum crezi.
- Te înșeli. Tu ești cea care încă nu vede cu cine se va căsători. Nu este bun pentru tine și nu știu ce trebuie să fac ca să-ți dai seama.
- Singurul lucru care m-ar face să mă îndoiesc de el ar fi să am dovezi pentru ce spui.
- Păi dacă asta vrei, asta o să și obțin. Îți voi demonstra ce fel de om este Pablo și asta foarte curând.
- De ce vrei să mă despărți de el? De ce nu vrei să mă vezi fericită?
- Michelle, știi foarte bine că tot ce vreau este să te văd fericită.
- Atunci? Lasă-mă să iau decizii de una singură.
- Michelle, nu pleca. Nu am terminat de vorbit.
- Nu vreau să te aud.