Profu' de mate

Capitolul 32

   Am fost adusă de la spital, iar acum stăteam in pat si ma uitam pe geam.

Toată viața mea, s-a ruinat. Am doar 18 ani si sunt paralizata. Voiam sa dansez, sa alerg, sa ma mișc, dar acum nu mai pot face nimic. Sunt doar o povara.

—Iubito, te rog mănâncă, se roagă Zayn.
—Nu vreau, spun fara sa ma uit la el.

Nu am mâncat de ieri dimineata, si nu imi este foame. Vrea doar sa fiu lăsată in pace.

—Te rog, măcar o gura, insista.
—Nu imi e foame, înțelege.

Oftează si pune tava cu mancare pe birou, apoi se asează in fata mea.

Ma jucam cu degetele, si ii simțeam privirea pe mine, dar tot nu voiam sa ma uit la el.

—Uita-te la mine, iubito.

Imi ridic, ezitand, privirea la el, si ii vad ochii îngrijorați.

Imi mangaie obrazul, si oftez vrând sa ma retrag.

—O sa te faci bine, nu trebuie sa faci asta, spune.
—Nu o sa ma mai refac, Zayn. Asta sunt acum, raspund cu lacrimi in ochi.
—Nu e adevărat! Iubito ai auzit ce a spus doctorul.
—Am auzit si când a spus ca vor dura chiar ani.

Își inclesteaza maxilarul, si stiu ca este supărat. Dar asta e realitatea. Si trebuie sa o accept.

Încerc sa ma ridic ma sus, dar nici forța in brate nu mai am.

—Ma ajuți? intreb.

Da din cap si se ridica din pat, punându-și mâinile sub brațele mele, ridicându-ma.

Telefonul imi suna, si era mama.

—Vorbeste tu cu ea, ii spun.

Nu pot sa ii aud vocea. Stiu ca o sa încep sa plang, apoi își va da seama ca nu sunt bine si sigur o sa vina aici.

Zayn ia telefonul din mâna mea si raspunde plecând din camera.

—Hei, tu ființa! zambeste Harry intrând in camera.
—Hei, mormai.

Se asează langa mine, si ma privește.

—Poți sa zâmbești? intreaba.
—Harry–
—Haide, ma întrerupe.

Ma încrunt si imi intorc privirea in partea opusa.

—Bine, oftează si se ridica.

Am crezut ca a plecat din camera, dar el a venit si s-a pus in fata mea, lăsându-se in genunchi.

—Nu te las pana nu primesc un zambet.
—Harry, nu-mi arde de nimic, înțelege.
—Poate ca nu îți mai simți picioarele, dar sigur simți daca te gadil, spune si începe sa ma gâdile.

Încep sa rad, si încerc să-l opresc, dar nu încetează.

—Gata! tip si imi pun mâinile pe fata.

Încep sa plang, simțindu-ma atat de rau. Voiam doar sa fiu lăsată in pace, dar in același timp nu doream asta.

—Hei, șoptește si imi da mâinile la o parte. Nu plânge.

Imi șterge lacrimile, si se ridica in pat.

— Stiu ca te simți rau, dar o sa fie bine. O sa te faci bine.
—Ba nu! suspin. Sunt paralizata, si nu o sa ma mai refac!
—Stii ca nu este adevărat. Chiar si tu ai spus asta, zambeste.
—Poftim?
—La olimpiada. Prima întrebare are daca țesuturile se refac, iar tu m-ai întrebat asta de trei ori ca sa te asiguri.  Ce ti-am răspuns?
—Se refac in timp.
—Exact, zambeste. Ai șanse sa te refaci, Eve.

Schițez un mic zambet, si usa se deschide, intrând Zayn.

—Zambeste! exclama zâmbind.

Chicotesc si se asează in pat. Imi întind mâinile spre el si il iau in brate, strangandu-ma la pieptul lui.

Harry a plecat, iar Zayn m-a pus peste el.

—Soacrei mele ii e dor de tine, spune.
—Si mie de ea, rad.

Ma săruta lung pe tâmpla, si oftează mângâindu-ma pe spate.

—Ma iubești? il intreb după o lunga tăcere.
—Ce-i cu întrebarea asta? se încrunta.
—Vreau doar sa stiu.
—Iubito, nu am cuvinte să-ți spun cat de mult te iubesc!
—Chiar si paralizata?
—Chiar si paralizata.

Zambesc șters si il trag spre mine, sărutându-l.

—Si eu te iubesc! Mult! spun.

Imi musca urechea, făcându-ma sa gem.

—Ne uitam la un film? il intreb.
—Bine. Ce dorești? zambeste.
—Trei metrii deasupra cerului, zambesc si eu.

Da din cap si se duce la birou, căutând filmul.

***
Stăteam in brațele lui si plângeam, simțind cum ramân fara aer. Filmul s-a terminat, si ii tineam strâns tricoul in pumni.

—Hei, e doar un film, spune chicotind si dandu-mi cateva suvițe de par după ureche.
—Trist, continui.

Pufneste si ma ridica, lovindu-mă de tăbliță patului. Se pune peste mine, si imi șterge lacrimile, sărutându-ma apoi pe nas.

—Tu sa nu faci ca el, spun.
—Iar tu sa nu ma enervezi ca ea, comentează.

Ma încrunt si imi mai cat cateva lacrimi, iar el doar zambeste si ma ia strâns in brate.

—Ma duc sa pregătesc ceva de mancare. Si fii cuminte, spune si se sa de pe mine.

Pleca din camera si oftez plictisita. Ma uit la ceasul de pe perete, si vad ca este 10 p.m.

Afara cerul era senin, văzându-se stelele atat de frumos.

Imi este dor de Londra. Imi este dor sa ma plimb pe străzile goale ale Londrei noaptea. Imi este dor de Big Ben. De ochiul Londrei unde am avut prima întâlnire cu Zayn. Imi este dot chiar si de aparatamentul lui Harry unde am făcut pregătire. Când a început furtuna si m-a scos pe clădire, văzând toată Londra. Imi este dor de casa mea.

Fara sa imi dau seama, plângeam. Voiam sa ma ridic din pat si ma mișc. Sa ma duc la Zayn, să-l iau de mana si sa ieșim in pijamale pe strada.

Ma târâi pana la marginea patului, si trag de scaunul cu rotile. Imi pun mâinile pe el, si ma sprijin de pat, ridicându-ma si așezându-ma imediat in scaun.

Ma duc in mijlocul camerei, si imi pun mâinile pe spătarele scaunului. Imi pun toată forța in maini si ma ridic, vrând sa fac ceva, orice, pentru a-mi simți picioarele. Dar, degeaba. Scaunul imi fuge iar eu cad pe podea, începând sa plang in hohote.

Usa se deschide imediat si ii aud strigatul lui Zayn. Vine la mine si se lasa jos, trăgându-ma la pieptul lui.

—Ce ai făcut? intreaba îngrijorat.
—Vreau sa merg, suspin. Vreau sa merg, repet.

Își strânge ochii si își pune capul pe capul meu. Plang la pieptul lui iar el doar ma tine strâns la pieptul lui.

Ma ridica de jos si ma pune in pat, așezându-se si el langa mine.

Da sa se ridice, dar il apuc de mana.

—Nu pleca, spun.

Se asează la loc si își pune mana pe talia, sărutându-ma pentru a nu stiu câta oară pe frunte.

Imi las capul pe pieptul lui si imi închid ochii, adormind imediat.

Aici aveti link-ul grupului : https://www.facebook.com/groups/1228815873837802/