Pe aripile vantului

3

Ellen O'Hara avea treizeci şi doi de ani şi, pentru vremurile acelea, era socotită o femeie între două vârste. Născuse şase copii şi înmormântase trei. Era cu un cap mai înaltă ca impetuosul ei bărbat, dar avea atâta graţie în mers, în mişcările lente ale crinolinei, încât nu i se observa înălţ­imea. Gâtul rotund şi subţire, care ieşea din rochia de tafta neagră, era alb ca laptele şi părea întruna uşor tras spre spate de greutatea părului prins într‑o reţea. De la mama ei, o franţuzoaică ai cărei părinţi fugiseră din Haiti în urma revoluţiei din 1791, moştenise ochii negri migdalaţi, um­briţi de nişte sprâncene ca cerneala, şi părul negru. De la tatăl ei, un soldat de‑al lui Napoleon, moştenise nasul drept şi lung şi bărbia pătrată, pe care o îndulcea conturul plăcut al obrajilor rotunzi. Iar viaţa îi dăduse lui Ellen mândria lipsită de aroganţă, farmecul, melancolia şi desăvârşita‑i seriozitate.

Ar fi fost o femeie de o frumuseţe izbitoare dacă ar fi avut cea mai mică strălucire în ochi, cea mai mică urmă de căldură în surâs sau de vioiciune în glas, al cărui timbru melodios era ascultat cu atâta plăcere de familie şi de servitori. Vorbea cu un ton şovăitor şi dulce ca georgienii de pe coastă, înmuind vocalele, apăsând asupra consoane­lor, cu un foarte uşor accent franţuzesc. Nu ridica nicioda­tă tonul ca să dea o poruncă unui servitor sau să certe un copil, dar la Tara toată lumea o asculta, pe când nimeni nu se sinchisea prea mult de răcnetele şi de urletele bărbatului ei.

Pentru Scarlett, oricât de departe ar fi căutat în amin­tire, mama ei fusese întotdeauna aceeaşi. Întrebuinţase întotdeauna acelaşi ton măsurat, fie pentru o rugăminte, fie pentru o mustrare; făcuse întotdeauna ceea ce trebuia cu aceeaşi seninătate, cu toate grijile pe care i le impunea în fiecare zi greaua povară a unei case ca aceea a lui Gerald O'Hara; îşi păstrase întotdeauna calmul şi nu se lăsase niciodată abătută; nici chiar la moartea celor trei băieţi, Scarlett n‑o văzuse niciodată pe maică‑sa rezemându‑se de speteaza scaunului pe care stătea. De asemenea, n‑o văzu­se niciodată stând jos fără să aibă ceva de cusut în mână, în afară de timpul meselor, sau când îngrijea pe bolnavi, sau se ocupa de contabilitatea plantaţiei. Când avea musafiri, lua o broderie, altfel cosea cămăşile cu volane ale lui Gerald, croia rochii fetelor sau făcea haine pentru sclavi. Scarlett nu‑şi putea închipui mâinile mamei sale fără degetarul ei. Când se gândea la ea, îi auzea foşnetul rochiei şi o vedea umblând prin casă, urmată de mica negresă al cărei unic rol era de a scoate aţele dintr‑o rochie însăilată şi de a duce din odaie în odaie cutia de palisandru cu lucruri de cusut, în timp ce Ellen supraveghea bucătăria, ori spălatul şi cusutul hainelor pentru toţi cei de pe plantaţie.

N‑o văzuse niciodată pe mama ei decât austeră şi calmă, îmbrăcată cu o corectitudine perfectă, oricare ar fi fost ceasul din zi sau din noapte. Când Ellen se pregătea să meargă la un bal, sau să primească musafiri, sau chiar să se ducă la vreo serbare la Jonesboro, îi trebuiau deseori două ceasuri, două servitoare şi pe Mammy pentru a se găti aşa cum dorea, dar iuţeala cu care se îmbrăca la nevoie era surprinzătoare.

Scarlett, a cărei cameră se deschidea pe hol în faţa camerei mamei sale, cunoştea din cea mai fragedă copilă­rie zgomotul pe care‑l făceau în zorii zilei negrii alergând cu picioarele goale pe podea, ciocăniturile grăbite la uşa mamei, vocile înăbuşite şi îngrijorate ale negrilor care vorbeau încet de boli, de naşteri sau de morţi întâmplate într‑unul sau într‑altul din şirul de bordeie albe care le erau rezervate. Când era mică, se sculase adeseori ca să se uite prin vreo crăpătură a uşii, şi de acolo o văzuse pe Ellen ieşind din odaia ei întunecoasă, la lumina tremurândă a unei lumânări, cu trusa de farmacie sub braţ, cu părul bine pieptănat, cu bluza încheiată, în timp ce Gerald, nepăsător, continua să sforăie, ritmic şi netulburat.