Pe aripile vantului

21

După ce trimise Melaniei gustarea pe o tavă, Scarlett o expedie pe Prissy s‑o caute pe doamna Meade şi se aşeză cu Wade să ia micul dejun. Dar nu‑i era foame. Între grijile că Melaniei i se apropie timpul şi eforturile inconştiente pe care le făcea spre a distinge zgomotul bombardamentului, abia putea să mănânce. Inima ei parcă înnebunise. Câteva minute bătea regulat, ca apoi, deodată, să înceapă să bată atât de tare şi atât de iute, încât aproape îi venea rău.

Terciul gros de mălai i se lipea de cerul gurii şi nicio­dată nu găsise mai dezgustător amestecul de porumb uscat şi de ignami pisaţi care ţinea loc de cafea. Fără zahăr sau frişcă era amar ca fierea, iar adaosul de sorg nu‑l făcea cu nimic mai bun. După o înghiţitură, împinse ceaşca la o parte. Dacă nu pentru altceva, i‑ar fi urât pe yankei chiar şi numai pentru că o lipseau de cafeaua cu zahăr şi frişcă.

Wade era mai liniştit ca de obicei şi nu începu, ca în fiecare dimineaţă, să protesteze împotriva terciului pe care nu‑l putea suferi nici el. Înghiţea în tăcere lingurile pe care Scarlett i le ducea la gură, ajutându‑se cu multă apă pe care o înghiţea zgomotos. Mari şi rotunzi ca nişte monede de un dolar, ochii lui negri şi dulci urmăreau toate mişcările mamei şi reflectau o spaimă copilărească, de parcă teme­rile ascunse ale lui Scarlett s‑ar fi transmis fiului ei.

Când termină de mâncat, Scarlett îl trimise să se joace în grădină şi se simţi mai uşurată văzându‑l cum o porneş­te, cu paşi mici, şovăitori, pe gazonul neîngrijit.

Se ridică şi rămase la picioarele scării, fără a şti ce să facă. Ar fi trebuit să urce sus la Melanie şi să‑i distragă gândul de la încercările apropiate, dar n‑avu curaj. De ce, din atâtea zile, Melanie o alesese tocmai pe aceasta spre a vorbi de moartea ei?

Scarlett se aşeză pe ultima treaptă şi încercă să‑şi pună ordine în gânduri, întrebându‑se cum se desfăşurase bătălia de ieri şi cum se va desfăşura cea de azi. Ce ciudat era ca o mare bătălie să se dea la câteva mile de tine, şi să nu ştii nimic despre ea! Ce straniu era calmul acestei părţi pustii a oraşului, în comparaţie cu ziua bătăliei de la Gârla Piersicului! Casa mătuşii Pitty era una din ultimele construite în partea de nord a Atlantei, şi cum bătălia se desfăşura undeva spre sud, nu se vedeau trecând nici întăriri în marş forţat, nici ambulanţe, nici lungi şiruri de răniţi. Scarlett se întrebă dacă în sudul oraşului se vedeau asemenea scene şi se bucură că nu stă în partea aceea. Ce păcat că, în afară de familiile Meade şi Merriwether, toţi locuitorii cartierului s‑au refugiat! Scarlett se simţea atât de singură, atât de părăsită! Ar fi vrut ca măcar unchiul Peter să fie acolo. Cel puţin l‑ar fi trimis după ştiri. Fără Melanie, ar fi plecat îndată în oraş spre a căuta să afle ceva, dar nu putea pleca înainte de a veni doamna Meade. Doamna Meade! De ce nu mai venea odată? Şi unde era Prissy?

Scarlett se sculă, trecu pe verandă şi le căută nerăb­dătoare cu privirea, dar casa familiei Meade era după un colţ umbrit şi nu putu vedea nimic. După o bună bucată de vreme Prissy apăru singură; nu se grăbea, venea încet, ca şi când ziua întreagă ar fi fost a ei, jucându‑şi fustele şi uitându‑se peste umăr ca să vadă mai bine efectul.

— De ce mergi ca melcul? se răsti la ea Scarlett când Prissy deschise poarta. Ce‑a spus doamna Meade? Când vine?

— Nu era acasă, răspunse Prissy.

— Unde e? Când se întoarce?

— Ştiţi, domnişoa'ă Sca'lett, răspunse Prissy tărăgănând cu plăcere fiecare cuvânt spre a da mai multă greutate ştirii, bucătă'easa a spus că doamna Meade a ieşit dev'eme azi‑dimineaţă, fiindcă tână'ul domn Phil a fost 'ănit şi doamna Meade a luat t'ăsu'a şi pe băt'ânul Talbot şi pe Betsy şi s‑au dus toţi să‑l caute ca să‑l aducă acasă. Bucă‑tă'easa zice că e 'ănit 'ău şi că doamna Meade nici n‑o să poată veni la noi.