Armata, împinsă înapoi în Virginia, îşi ocupă poziţia de iarnă pe râul Rapidan – o armată obosită şi epuizată după bătălia de la Gettysburg. Înainte de Crăciun, Ashley veni acasă în permisie. Scarlett, care nu‑l mai văzuse de doi ani, se sperie de intensitatea sentimentului pe care‑l avea pentru el. În salonul de la Doisprezece Stejari, când asistase la căsătoria lui cu Melanie, crezuse că niciodată nu‑l va putea iubi cu o intensitate mai sfâşietoare ca atunci. Acum însă ştia că sentimentele ei din noaptea aceea îndepărtată nu fuseseră decât ciuda unui copil răsfăţat când i se refuză o jucărie. Astăzi îl iubea cu o dragoste mult mai puternică, întărită de îndelungatele ei visări şi amplificată de nevoia de a o ţine ascunsă.
În uniforma ponosită şi peticită, cu părul blond pe care soarele de vară îl mai decolorase puţin, Ashley Wilkes era un om foarte deosebit de tânărul indolent, cu ochii visători, pe care îl iubise cu disperare înainte de război. Era de o mie de ori mai impresionant. Slăbise şi era ars de soare, şi mustaţa lungă tunsă după moda ofiţerilor de cavalerie făcea din el tipul ideal al militarului.
Umbla foarte drept în uniforma lui ponosită, cu pistolul într‑un toc vechi şi cu teaca sabiei lovindu‑se mândră de cizmele înalte cu pintenii tociţi. Obişnuinţa de a comanda îi dăduse un aer de autoritate şi de siguranţă. Cute aspre începeau să se formeze împrejurul gurii. Umerii laţi şi strălucirea rece a ochilor săi aveau parcă ceva nou, ciudat. Odinioară fusese indolent şi încet, acum era iute ca o pisică la pândă; avea vigilenţa încordată a omului cu nervii mereu întinşi, ca corzile unei viori. Ochii aveau o privire atentă, extenuată; de sub pielea arsă de soare, oasele feţei ieşeau în afară. Era tot Ashley al ei cel frumos, dar ce schimbat!
Scarlett plănuise să petreacă Crăciunul la Tara, dar după telegrama lui Ashley nici o forţă din lume, nici chiar o poruncă din partea unei Ellen decepţionate, n‑ar fi putut s‑o smulgă din Atlanta. Dacă Ashley ar fi avut de gând să meargă la Doisprezece Stejari, s‑ar fi dus repede la Tara ca să fie lângă el, dar le scrisese alor lui să vină la Atalanta, şi domnul Wilkes, Honey şi India se şi grăbiseră să sosească. Să se ducă la Tara şi să nu‑l vadă după doi ani atât de nesfârşit de lungi! Să nu‑i audă glasul, care făcea să‑i bată inima mai repede, să nu‑i citească în ochi că n‑o uitase! Niciodată! Nici chiar pentru toate mamele din lume!
Ashley sosi cu patru zile înainte de Crăciun, cu un grup de tineri din comitat aflaţi şi ei în permisie, un grup foarte redus la număr după Gettysburg. Cade Calvert, slab şi jigărit, tuşind întruna, era printre ei, ca şi doi dintre băieţii Munroe, plini de un entuziasm nestăvilit fiindcă era prima permisie ce o căpătau din 1861, şi Alex şi Tony Fontaine, minunat de beţi, de zgomotoşi şi puşi de harţă. Grupul urma să aştepte două ceasuri până la trenul următor, şi cum trebuia multă diplomaţie în fiecare clipă ca cei doi Fontaine să nu se bată între ei sau cu lumea din gară, Ashley i‑a adus pe toţi acasă, la mătuşa Pittypat.
— S‑ar crede că nu s‑au bătut destul în Virginia, zise Cade cu amărăciune, privindu‑i pe cei doi fraţi care se zbârleau ca nişte cocoşi înghesuindu‑se care să o sărute întâi pe mătuşa Pitty, emoţionată şi măgulită în acelaşi timp. Dar nu. S‑au îmbătat şi caută ceartă de când au ajuns la Richmond. Poliţiştii de‑acolo i‑au arestat şi, dacă n‑ar fi fost Ashley bun de gură, şi‑ar fi petrecut Crăciunul la închisoare.
Dar Scarlett nu auzea o vorbă din cele ce se spuneau, atât de fericită era că se află din nou în aceeaşi odaie cu Ashley. Cum putuse oare să creadă în aceşti doi ani că există şi alţi bărbaţi frumoşi, fermecători şi seducători? Cum putuse să rabde curtea lor când exista Ashley? Acum se întorsese iar acasă, despărţit de ea doar de lăţimea covorului din salon, şi îi trebuia toată puterea de stăpânire ca să nu izbucnească în lacrimi de fericire de câte ori se uita la el cum şedea pe sofa cu Melly într‑o parte, India în cealaltă şi Honey rezemată de umărul lui. Numai dacă ar fi avut şi ea dreptul să şadă lângă el, cu braţul trecut pe după al lui! Numai dacă i‑ar fi putut mângâia mâneca din când în când, ca să fie sigură că era acolo; să‑l ţină de mână şi să‑şi şteargă lacrimile de bucurie cu batista lui. Melanie făcea toate astea, fără să‑i fie ruşine. Prea fericită ca să mai fie timidă şi rezervată, se agăţase de braţul bărbatului ei şi, în ochii, în zâmbetul, în lacrimile ei se citea cât de mult îl iubeşte! Scarlett era prea fericită, ca să se supere, prea mulţumită ca să fie geloasă. În sfârşit, Ashley se întorsese!
CITEȘTI
Pe aripile vantului
Historical FictionCu actiunea plasata pe fundalul dramatic al Razboiului Civil american si al Reconstructiei, Pe aripile vantului, magnificul roman istoric al lui Margaret Mitchell, este o poveste de neuitat despre iubire si pierdere, despre o natiune divizata de pas...