Pe aripile vantului

45

În seara aceea, când Frank o duse împreună cu mătuşa Pitty şi cu copiii la Melanie, şi apoi se duse în oraş cu Ashley, Scarlett se mânie şi se simţi jignită. Cum putea Frank să plece la o întrunire politică într‑o seară ca asta? Întrunire politică? Chiar în seara când ea fusese atacată, când i s‑ar fi putut întâmpla cine ştie ce! Era egoist şi nesimţitor! De altfel, o enervase şi calmul cu care primise ştirea când o adusese Sam acasă, plângând şi cu corsajul rupt. Nu păruse defel tulburat, în timp ce ea îi povestise, hohotind, toată întâmplarea. O întrebase doar, liniştit:

— Draga mea, eşti rănită cumva... sau eşti numai spe­riată?

Nu putuse să răspundă, de ciudă şi din cauza plânsului, dar Sam răspunsese pentru ea că era doar speriată.

— Am ajuns înainte ca ei să‑i fi putut face altceva decât să‑i 'upă 'ochia.

— Eşti un băiat bun, Sam, şi n‑am să uit niciodată ce ai făcut. Dacă pot să fac ceva pentru tine...

— Da, domnule, aş v'ea să mă t'imiteţi la Ta'a, şi cât mai cu'ând cu putinţă. Mă u'mă'esc yankeii.

Frank primi şi această afirmaţie în linişte, fără să pună nici o întrebare. Arăta la fel ca în seara când bătuse Tony la uşa lor; avea aerul că priveşte chestiunea drept ceva ce trebuie lămurit numai de bărbaţi, cu cât mai puţine cuvinte şi cât mai puţină emoţie.

— Suie‑te în brişcă. O să te ducă Peter până la Rough and Ready astă‑seară, şi te poţi ascunde în pădure până dimineaţa, ca să iei apoi trenul pentru Jonesboro. E mai sigur... Haide, draga mea, nu mai plânge. Ţi‑a trecut, şi nici măcar n‑ai fost rănită. Domnişoară Pitty, vrei să‑mi dai sărurile? Mammy, adu un pahar cu vin pentru doamna Scarlett.

Scarlett izbucni din nou în plâns; de astă‑dată însă erau lacrimi de mânie. Voia ca lumea s‑o mângâie, să se arate indignată şi s‑o răzbune. Ar fi preferat ca Frank s‑o certe, să‑i spună că aşa‑i trebuie, că o prevenise ce avea să se întâmple, în sfârşit, orice mai bine decât indiferenţa cu care privea primejdia prin care trecuse, ca şi cum ar fi fost un fleac. Frank se purta cu blândeţe, fireşte, dar avea un aer distrat, de parcă îl preocupa ceva mult mai important.

Şi lucrul acela atât de important era o mică întrunire politică!

Nici nu‑i veni să‑şi creadă urechilor când Frank îi spuse să‑şi schimbe rochia, ca s‑o poată conduce la Melanie. Ar trebui să ştie cât de mult o tulburase întâmplarea şi că nu ţinea deloc să‑şi petreacă seara la Melanie, în timp ce trupul ei obosit şi nervii zguduiţi râvneau după căldura liniştitoare a patului şi a plapumii – după o cărămidă caldă care să‑i încălzească picioarele şi un grog fierbinte să‑i aline nervii. Dacă ar iubi‑o cu adevărat, în seara aceasta n‑ar fi plecat de lângă ea. Ar fi stat acasă şi, ţinând‑o de mână, i‑ar fi repetat de nenumărate ori că ar muri dacă i s‑ar întâmpla ceva. Da, când se va întoarce diseară acasă, are să i‑o spună.

Salonaşul Melaniei arăta tot atât de senin ca de obicei, în serile când, Frank şi cu Ashley fiind plecaţi, femeile se adunau acolo să mai schimbe o vorbă şi să coasă. În cameră era cald şi focul din sobă pâlpâia vesel. Lampa de pe masă îşi trimitea lumina blândă peste cele patru capete aplecate deasupra lucrului de mână, peste cele patru fuste înfoiate şi opt picioruşe graţios aşezate pe perniţe. Respiraţia liniş­tită a copiilor se auzea prin uşa deschisă. Archie şedea, cu obrazul umflat din cauza tutunului din gură, pe un scău­nel lângă sobă, cu spatele la foc, cioplind de zor o bucată de lemn. Contrastul dintre bătrânul murdar şi păros şi cele patru femei drăguţe şi elegante era tot atât de mare ca şi deosebirea dintre un câine de pază bătrân şi cărunt şi patru pisicuţe.