Pe aripile vantului

60

Se petrecuse ceva în lume, un lucru rău, sinistru, înspăimântător, ceva ce învăluia totul într‑o ceaţă întune­coasă, de nepătruns şi care o cuprindea pe Scarlett din toate părţile. Era un rău mai cumplit chiar decât moartea lui Bonnie, căci prima durere, de neîndurat, se ştergea acum, făcând loc resemnării. Oricum, sinistra presimţire a unui dezastru viitor stăruia, de parcă cineva în mantie şi glugă neagră ar fi stat chiar în spatele ei; de parcă pământul de sub picioarele ei se preschimba în nisip mişcător în clipa când păşea pe el.

Niciodată nu cunoscuse o teamă de acest fel. Toată viaţa avusese picioarele pe pământ, iar singurele lucruri care o speriau erau cele pe care le vedea sau le simţea: durerea fizică, foamea, sărăcia, pierderea dragostei lui Ashley. Deşi n‑avea obiceiul să analizeze situaţiile, acum încerca totuşi să priceapă, dar era zadarnic. Pierduse pe copilul ei cel mai drag, dar durerea aceasta o putuse îndu­ra, aşa cum îndurase şi alte pierderi grele. Era sănătoasă, avea bani din belşug şi‑l avea încă pe Ashley, deşi îl vedea din ce în ce mai rar. Nici răceala ce se ivise între ei, din ziua nefericitei recepţii de la Melanie, n‑o îngrijora prea mult, căci ştia că o să treacă. Nu, nu se temea nici de durere, nici de foame, nici de pierderea dragostei. Temerile acestea n‑o copleşiseră niciodată în felul în care‑o copleşea presimţirea de acum – o groază, aidoma celei din coşmarul ei, ca o ceaţă deasă prin care alerga cu inima zvâcnind, ca un copil rătăcit căutând un adăpost pe care nu‑l găsea.

Îşi amintea de felul cum o făcea întotdeauna Rhett să râdă, făcând‑o să uite grijile. Îşi amintea de consolarea pe care pieptul lui lat şi braţele‑i puternice i‑o aduceau. Astfel se întoarse spre el, cu ochi care‑l vedeau acum cu adevărat pentru prima oară de câteva săptămâni încoace. Şi schimbarea pe care o văzu la el o izbi. Omul acesta nu o va mai face să râdă şi nu o va mai consola niciodată.

Câtăva vreme după moartea lui Bonnie, Scarlett fuse­se pornită împotriva lui, fiind prea prinsă de propria‑i durere pentru a face mai mult decât să‑i vorbească politicos în faţa servitorilor. Fusese prea prinsă de amintirea lui Bonnie, tropăind cu picioruşele‑i grăsuţe prin casă, de râsul ei copilăresc, ca să se mai poată gândi că şi el, poate, îşi aminteşte, şi că durerea lui e poate chiar mai adâncă decât a ei. În decursul acestor săptămâni se întâlniseră şi vorbise­ră politicos, ca doi străini care se văd întâmplător între zidurile neutre ale unui hotel, sub acelaşi acoperiş, la aceeaşi masă, dar fără a‑şi împărtăşi unul altuia gândurile.

Acum însă, simţindu‑se singură şi înspăimântată, ar fi vrut să doboare, de‑ar fi putut, bariera ce‑i despărţea; dar el o ţinea la distanţă, refuzând parcă să înceapă cu ea vreo discuţie care să răzbată mai adânc. Acum mânia îi trecuse şi ar fi vrut să‑i spună că nu‑l mai socoteşte vinovat de moartea lui Bonnie. Ar fi vrut să plângă în braţele lui, mărturisind că şi ea fusese mândră de talentele de călăreaţă ale fetiţei, prea îngăduitoare cu ea, şi că o răsfăţase prea mult. S‑ar fi umilit bucuros, recunoscând că nu‑l învinovă­ţise decât din pricina durerii, nădăjduind că, lovindu‑l pe el, îşi va uşura propria‑i suferinţă. Dar Rhett o privea cu ochi negri, inexpresivi, care nu o invitau să vorbească. De altfel, o dată amânate, explicaţiile sunt din ce în ce mai greau de dat până ce lucrul devine cu neputinţă.

De ce se întâmplă aşa? se întrebă ea. Rhett era soţul ei, şi între ei exista legătura indestructibilă dintre doi oameni care au împărţit acelaşi pat, au conceput şi născut un copil, ce le‑a fost răpit prea de timpuriu. Ea nu putea găsi mângâiere decât alături de părintele acelui copil, în schimbul de amintiri şi de suferinţe; ar fi fost dureros, la început, dar pe urmă rana avea să se vindece. Însă aşa cum stăteau lucrurile, Scarlett ar fi putut tot atât de bine să caute mân‑gâiere în braţele unui străin.