Pe aripile vantului

39

Trenul avea mare întârziere, şi lungul amurg de iunie începuse să învăluie câmpia cu culorile lui întunecate, când Scarlett coborî în gară la Jonesboro. Ici‑colo, lumini gălbui luceau la ferestrele caselor şi ale prăvăliilor pe care războ­iul le ocolise, dar erau foarte puţine. De fiecare parte a străzii principale, spaţii goale arătau locul clădirilor dis­truse de foc sau de obuze. Tăcute şi întunecate, case cu acoperişuri găurite, cu ziduri aproape prăbuşite priveau ostile. Câţiva cai de călărie, câţiva catâri înhămaţi la căruţe, erau legaţi în faţa prăvăliei lui Bullard. Strada, prăfuită şi roşie, era deşartă. Câteodată, dintr‑o cârciumă aşezată la celălalt capăt al oraşului, se auzea câte un strigăt sau râsul vreunui beţiv, singurele zgomote ce veneau să tulbure pacea amurgului.

Gara, arsă în cursul luptelor, nu fusese reconstruită şi, pe locul ei, se înălţase un fel de şopron de scânduri, deschis tuturor vânturilor. Scarlett intră sub acest şopron şi se aşeză pe unul din butoiaşele goale ce păreau puse acolo tocmai pentru asta. De mai multe ori cercetă cu privirea strada, în speranţa că‑l va vedea pe Will Benteen. Trebuia să vină s‑o ia de la gară. Ar fi trebuit să‑şi închipuie că, după ce primise biletul lui prin care‑i vestea moartea lui Gerald, va sări în primul tren.

Plecase din Atlanta într‑o grabă atât de mare, încât trusa ei de călătorie nu conţinea decât o cămaşă de noapte, o perie de dinţi şi nici o rufă de schimb. Nu se simţea bine în rochia neagră, prea strâmtă, pe care trebuise s‑o împru­mute de la doamna Meade, căci n‑avusese vreme să‑şi facă haine de doliu. Doamna Meade slăbise foarte mult în ultima vreme şi cum sarcina lui Scarlett era destul de înaintată, rochia era incomodă. Cu toată durerea pe care i‑o pricinuia moartea lui Gerald, Scarlett era conştientă de felul cum arăta şi se cerceta cu dezgust. Îşi pierduse com­plet silueta, şi faţa şi gleznele îi erau umflate. Până acum nu se preocupase prea mult de asta, dar gândindu‑se că avea să dea ochi cu Ashley, se simţea nenorocită. Se înfioră la gândul că va trebui să apară în faţa lui însărcinată cu copilul altuia. Îl iubea pe Ashley, şi Ashley o iubea, şi copilul acesta, pe care nu‑l dorise, îi părea a fi o dovadă de trădare a dragostei ei. Dar, oricât o costa să apară în faţa lui Ashley cu talia îngroşată şi cu mersul îngreuiat, trebuia să se resemneze. Nerăbdătoare, Scarlett bătu din picior. Will ar fi trebuit să vină. Fireşte, putea să se ducă la Bullard să întrebe dacă nu fusese văzut, sau să roage pe cineva s‑o conducă până la Tara, în cazul că totuşi, Will ar fi fost împiedicat să vină. Dar nu voia să se ducă la Bullard. Era duminică şi fără îndoială că jumătate din bărbaţii din comitat erau adunaţi acolo. Nu ţinea deloc să se arate în rochia aceea prost croită, care o făcea să pară şi mai difor­mă decât era. Nu ţinea nici să audă condoleanţele pentru moartea lui Gerald. N‑avea ce face cu compătimirea oame­nilor. Îi era teamă să nu înceapă să plângă auzind numele tatălui ei. Nu voia să plângă. Ştia că dacă începe să plângă, va fi ca în noaptea aceea îngrozitoare când Atlanta căzuse şi Rhett o părăsise în mijlocul drumului, noaptea aceea cumplită când nu putuse stăvili torentul de lacrimi ce‑i sfâşiau inima.

Nu, nu va plânge! Simţi din nou că i se ridică un nod în gât, cum i se mai ridicase de atâtea ori de când aflase ştirea – dar la ce i‑ar folosi să plângă? Lacrimile nu vor face decât să‑i mărească durerea şi să‑i slăbească puterile. De ce, oh, de ce nu‑i scrisese Will, sau Melanie, sau surorile ei că Gerald era suferind? Ar fi luat primul tren pentru Tara, ar fi venit la căpătâiul lui, i‑ar fi adus un doctor din Atlanta. Ce imbecili! Nu puteau face nimic fără ea! Totuşi, nu putea fi peste tot deodată! Şi numai Dumnezeu ştia cât muncea pentru ei, la Atlanta!

Aşteptarea se prelungea şi ea devenea din ce în ce mai nervoasă. Ce făcea Will? Unde era? Atunci auzi zgomot de paşi în spatele ei, se întoarse şi‑l zări pe Alex Fontaine, care traversa şinele şi se îndrepta spre o căruţă, cu un sac de ovăz în spate.