Pe aripile vantului

40

Scarlett dormi puţin în noaptea aceea. Când se iviră zorile, iar soarele începu să se ridice deasupra pinilor întunecaţi de pe dealurile de la răsărit, îşi părăsi patul răvăşit, apropie un scaun de fereastră şi se aşeză. Punându‑şi capul pe braţul îndoit, privi şura, apoi livada şi ochii i se aţintiră, în sfârşit, pe ogoarele de bumbac.

Totul era proaspăt şi umed de rouă, totul era verde şi liniştit. La vederea ogoarelor de bumbac, simţi în inima ei îndurerată un balsam binefăcător. La răsăritul soarelui, deşi stăpânul ei murise, Tara făcea impresia unei plantaţii îngrijite cu dragoste, îţi da iluzia unui pământ unde dom­nea pacea. Bârnele coteţelor, lipite cu argilă ca să împiedice şobolanii şi dihorii să se strecoare înăuntru, fuseseră văru­ite şi grajdul era şi el dat cu var. Grădina de legume cu şirurile ei de porumb, de praz, de napi şi de dovleci, era plivită de bălării şi împrejmuită de un gard. Sub şirurile de pomi din livadă creşteau margarete. Razele soarelui mângâiau parcă merele şi piersicile pe jumătate ascunse sub frunzişul verde. Mai departe, arbuştii de bumbac se înşirau nemişcaţi în lumina aurie a răsăritului. Răţoii mândri şi puii sperioşi se grăbeau spre ogoare, căci, sub arbuşti şi pe pământul arat, ştiau că vor găsi viermi şi râme.

Inima lui Scarlett se umplu de duioşie şi de recunoş­tinţă faţă de Will, care făcuse toate acestea. Cu toată admi­raţia ei pentru Ashley, nu putea crede că el contribuise cu mult la această prosperitate. Renaşterea Tarei nu era opera unui plantator aristocrat, ci aceea a unui fermier, muncitor şi harnic, care‑şi iubea pământul. Fireşte, Tara nu mai era decât o simplă fermă în comparaţie cu superba plantaţie de altădată, când păşunile erau pline de catâri şi cai de rasă, când lanurile de porumb şi de bumbac se întindeau cât vedeai cu ochii. Dar totul era bine întreţinut şi, când vor veni vremuri mai bune, ogoarele lăsate în paragină vor fi din nou cultivate – şi vor fi şi mai mănoase după o lungă odihnă.

Will nu se mărginise să cultive doar câţiva acri. Duse­se o luptă grea cu cei doi inamici ai plantatorilor georgieni: rădăcinile de pini şi tufele de mure. Nu le îngăduise sa se întindă pe nesimţite în grădină, pe păşune, pe ogoarele de bumbac sau pe peluză; nu lăsase tufele să se urce obraznice până pe verandă, ca în nenumărate plantaţii din Georgia.

Scarlett se înfioră la gândul că Tara fusese cât pe ce să se sălbăticească. Will şi cu ea făcuseră treabă bună. Dejucaseră încercările yankeilor şi ale carpetbagger‑ilor şi chiar şi pe cele ale naturii. Şi‑apoi, Will îi spusese că, la toamnă, când recolta de bumbac va fi culeasă, nu va trebui să‑i mai trimită bani, în afară de cazul, bineînţeles, când un alt carpetbagger n‑ar râvni la Tara şi n‑ar pune o vorbă să fie mărite impozitele. Scarlett ştia că Will va putea cu greu să se lipsească de ajutorul ei, dar admira şi respecta spiritul lui de independenţă. Atât timp cât se găsise în situaţia cuiva căruia i se plăteau serviciile, acceptase banii ei, dar acum, când urma să devină cumnatul ei, şi deci capul familiei, nu mai voia să conteze decât pe munca sa. Da, Will fusese trimis de Dumnezeu.

Cu o seară înainte, Pork săpase mormântul lui Gerald, alături de al lui Ellen. Cu hârleţul în mână, stătea acum în faţa grămezii de argilă roşie‑umedă, pe care nu va întârzia s‑o pună la loc. La spatele lui, nemişcată, în umbra unui cedru cu ramurile joase şi noduroase, Scarlett se silea să nu privească groapa roşie. Înaintând cu greu pe aleea ce cobora dinspre casă, Jim Tarleton, micul Hugh Munroe, Alex Fontaine şi cel mai tânăr dintre nepoţii lui moş McRae, duceau pe un fel de targă coşciugul lui Gerald. În urma lor, la o distanţă respectuoasă, se înşira în neorânduială o lungă procesiune de vecini şi prieteni, prost îmbrăcaţi, tăcuţi. În timp ce cortegiul traversa grădina plină de soare, Pork îşi sprijini capul pe coada hârleţului şi începu să plângă. Scarlett văzu că părul lui creţ, care strălucea încă negru ca pana corbului când plecase la Atlanta cu câteva luni înainte, era acum sur.