Pe aripile vantului

PARTEA A V-A-48

Şi Scarlett se distra cum nu se mai distrase din primă­vara dinaintea războiului. New Orleans‑ul era un oraş atât de ciudat şi de captivant, şi Scarlett profita de toate plăce­rile ce i se ofereau, cu frenezia unuia care a fost eliberat după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă. Carpetbagger‑ii jefuiau oraşul, multe familii cumsecade erau alungate din casele lor şi nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi, şi un negru fusese ales locţiitor de guvernator. Dar oraşul, aşa cum i‑l arăta Rhett, era locul cel mai vesel pe care‑l cunoscuse ea vreodată. Oamenii cu care făcea cunoştinţă, lipsiţi de griji, păreau să aibă buzunarele pline cu bani. Rhett îi prezentă o mulţime de femei frumoase, elegante, care aveau mâinile albe, fără urme de munci grele, femei care râdeau de orice şi nu vorbeau niciodată de lucruri grave şi plictisitoare sau de timpurile grele. Dar ce seducători erau bărbaţii pe care îi întâlnea! Ce deosebiţi de bărbaţii din Atlanta – şi cum se luau la întrecere ca să danseze cu ea, să‑i facă cele mai extravagante complimen­te, ca unei fetişcane!

Ca şi Rhett, bărbaţii aceştia aveau în ei ceva dur şi îndrăzneţ. Păreau să stea mereu la pândă, ca oamenii care au trăit prea mult printre primejdii ca să mai poată fi vreodată nepăsători. Păreau că n‑au nici trecut, nici viitor, şi de câte ori Scarlett, ca să întreţină conversaţia, îi întreba cu ce se ocupaseră înainte de a veni la New Orleans, schimbau vorba, discret şi politicos. Era un lucru straniu, fiindcă la Atlanta fiecare nou venit, care era om cumseca­de, se grăbea să‑şi prezinte "scrisorile de acreditare", po­vestind cu mândrie despre căminul şi familia lui şi parcurgând toată reţeaua încurcată a rudeniilor care se întindea în tot Sudul.

Oamenii aceştia erau tăcuţi şi vorbeau cu prudenţă. Uneori, când Rhett rămânea singur cu ei, şi Scarlett era în camera vecină, auzea râsete şi prindea frânturi de conver­saţie pe care nu le înţelegea, cuvinte disparate şi nume de locuri îndepărtate – Cuba şi Nassau pe vremea blocadei, goana după aur, dezvoltarea afacerilor, trafic de arme, contrabandă, Nicaragua, William Walker şi cum murise acesta la Truxillo, la zid... Într‑o zi, intrarea bruscă a lui Scarlett curmă o conversaţie relativă la membrii bandei lui Quantrill, şi atunci auzi ea numele lui Frank şi Jessie James. Toţi însă aveau maniere frumoase, şi haine admirabil croite, şi era neîndoielnic că toţi o admirau mult pe Scarlett, aşa că puţin îi păsa dacă le plăcea să trăiască numai pentru prezent. Pentru ea, ei erau prietenii lui Rhett, aveau case mari şi trăsuri elegante, o luau la plimbare cu bărbatul ei, îi invitau la masă şi dădeau recepţii în cinstea lor. Lui Scarlett oamenii aceştia îi plăceau foarte mult – iar pe Rhett lucrul îl amuza.

— Eram sigur că or să‑ţi placă, zise el râzând.

— Şi de ce nu? întrebă ea, ca de obicei bănuitoare de câte ori îl vedea râzând.

— Fiindcă sunt cu toţii de calitate proastă, declasaţi şi ticăloşi. Nu sunt decât aventurieri, ori fac parte din aristo­craţia carpetbagger‑ilor. Şi‑au câştigat averile făcând spe­culă cu alimente, aşa cum a făcut şi scumpul tău soţ, sau încheind contracte dubioase cu statul, sau traficând în diferite feluri suspecte pe care e mai bine să nu le cercetăm.

— Nu te cred. Vrei numai să mă necăjeşti. Sunt oameni cumsecade...

— Oamenii cumsecade din oraş mor de foame, zise Rhett, şi stau în magherniţe, dar îşi păstrează demnitatea. Şi mă îndoiesc că aş fi primit în magherniţele acelea. Vezi, draga mea, în timpul războiului am făcut aici câteva afaceri suspecte, şi oamenii au memorie foarte bună! Ştii, Scarlett, eşti pentru mine un motiv de permanentă încântare, cum reuşeşti să placi oameni pe care n‑ar trebui să‑i bagi în seamă şi să faci lucruri pe care n‑ar trebui să le faci nicio­dată.