Pe aripile vantului

26

Se împlineau două săptămâni de când Scarlett reveni­se din Atlanta la Tara, când cea mai mare dintre băşicile pe care le făcuse la picior se infectă şi se umflă, aşa că îi fu cu neputinţă să pună pantoful şi fu silită să şchiopăteze, umblând pe călcâi. La vederea degetului mare inflamat, fu cuprinsă de o imensă deznădejde. Şi dacă degetul se va cangrena, ca rănile soldaţilor? Şi dacă va muri, departe de orice doctor? Oricât de amară era viaţa acum, n‑avea nici o poftă s‑o părăsească. Şi‑apoi, cine se va ocupa de Tara dacă ea va dispare?

Când se‑ntorsese acasă, nutrise nădejdea că Gerald va redeveni ceea ce fusese altădată şi că va conduce toată gospodăria; dar, în cursul celor două săptămâni, speranţa i se spulberase. Ştia acum că, vrând‑nevrând, în mâinile ei neexperimentate stătea soarta plantaţiei şi a locuitorilor ei, căci Gerald rămânea cu totul absent şi străin de Tara, petrecându‑şi zilele nemişcat, ca un om pierdut într‑un vis. Când Scarlett îl ruga să‑i dea un sfat, se mărginea să‑i răspundă: "Fă ce crezi că‑i mai bine, fata mea", sau, ceea ce era şi mai rău: "Întreab‑o pe mama, pisicuţa mea."

Nu se va mai schimba niciodată, şi acum Scarlett vedea adevărul în faţă şi‑l primea ca atare. Ştia că, până la moarte, Gerald va continua să aştepte întoarcerea lui Ellen şi va pândi fără încetare zgomotul paşilor ei. Trăia într‑o lume fără graniţe precise, unde timpul nu exista şi unde i se părea că Ellen se află întotdeauna în camera de alături. Arcul principal al întregii sale vieţi se frânsese la moartea soţiei, şi cu el dispăruse siguranţa, îndrăzneala, vitalitatea lui debordantă. Ellen fusese publicul în faţa căruia îşi jucase Gerald O'Hara rolul sforăitor. Acum cortina căzuse pentru totdeauna, luminile rampei fuseseră stinse şi pu­blicul se topise brusc, în timp ce bătrânul actor, năucit, rămânea pe scenă să‑şi aştepte replicile.

În dimineaţa aceea casa era tăcută, căci toată lumea, în afară de Scarlett, de Wade şi de cele trei bolnave, era plecată la baltă să caute scroafa. Gerald însuşi ieşise puţin din moleşeala lui şi, târându‑şi picioarele din brazdă în brazdă, o pornise peste câmp ţinându‑se cu o mână de braţul lui Pork şi târând un capăt de frânghie în cealaltă. Suellen şi Carreen adormiseră plângând. Asta li se întâmpla cel puţin de două ori pe zi când, gândindu‑se la Ellen, lacrimi de durere şi de slăbiciune începeau să le curgă pe obraji. Melanie, pentru prima oară de la naştere, se ridicase în capul oaselor şi şedea în pat proptită de perne. Cu picioarele acoperite de un cearceaf cârpit, era aşezată între cei doi sugari – căpşorul acoperit de puf bălai era sprijinit de un braţ, iar celălalt, capul negru şi creţ al copilului lui Dilcey, ţinut cu tot atâta grijă. Wade şedea la picioarele patului şi asculta un basm.

Pentru Scarlett tăcerea de la Tara era de nesuferit, căci îi amintea prea viu de tăcerea de moarte a regiunii pustiite pe unde trecuse venind de la Atlanta. Vaca şi viţelul nu se auzeau de ore întregi. Nici o pasăre nu cânta, şi gălăgioasa familie a vrăbiilor, care trăia de generaţii în mijlocul frun­zelor foşnitoare ale magnoliei, tăcuse. Scarlett trăsese un scăunel lângă fereastra deschisă a odăii ei de culcare şi‑şi lăsa privirea să rătăcească pe aleea din faţa casei, pe peluză şi pe păşunile pustii de cealaltă parte a drumului. Îşi ridicase fustele mult deasupra genunchilor şi stătea aşa, cu bărbia aşezată pe braţele sprijinite de marginea ferestrei. Lângă ea, pe podea, era o găleată cu apă scoasă din fântână şi, din când în când, îşi muia piciorul inflamat, strâmbându‑se de durere.

Enervată, îşi înfipse deodată bărbia în carnea braţu­lui. Tocmai când avea mai multă nevoie de putere, i se infectase degetul. Iar proştii ăia nu vor ajunge niciodată să prindă scroafa! Le trebuise o săptămână ca să prindă pur­ceii, unul câte unul, şi acum, după două săptămâni, scroafa era încă în libertate. Scarlett ştia că dacă s‑ar fi dus cu ei în baltă, şi‑ar fi suflecat fustele, ar fi pus mâna pe frânghie şi ar fi prins scroafa cât ai zice peşte.