Pe aripile vantului

13

Doctorul Meade, îmboldit de doamna Merriwether, porni la atac şi trimise o scrisoare deschisă jurnalului local, în care fără a pomeni numele lui Rhett îşi arăta clar păre­rea. Redactorul, simţind că e vorba de o dramă mondenă, publică scrisoarea în pagina a doua a ziarului, ceea ce constituia o inovaţie surprinzătoare, deoarece primele do­uă pagini erau întotdeauna consacrate anunţurilor cu pri­vire la sclavi, catâri, pluguri, coşciuge, case de vânzare sau de închiriat, reclame pentru tratamentul bolilor ruşinoase, doctorii pentru avorturi sau pentru recăpătarea virilităţii.

Scrisoarea doctorului fu preludiul unui concert de strigăte pline de indignare, care în curând aveau să izbuc­nească în tot Sudul împotriva speculanţilor, a profitorilor şi a furnizorilor statului. În Wilmington, care era acum portul cel mai activ de când Charlestonul fusese aproape închis de canonierele yankee, scandalul luase proporţii mari. Wilmingtonul roia de speculanţi care, având bani disponibili, cumpărau vapoare întregi de mărfuri şi aştep­tau până când preţurile creşteau. Or, preţurile creşteau de la o lună la alta, datorită faptului că produseie de primă necesitate se găseau din ce în ce mai greu. Populaţia civilă trebuia sau să se lipsească de ele sau să plătească preţurile ridicate cerute de speculanţi, iar săracii sau cei cu mijloace modeste să sufere privaţiuni tot mai mari. Odată cu urca­rea preţurilor, moneda confederată se deprecia şi, odată cu căderea ei vertiginoasă, lumea era cuprinsă de o dorinţă nebună de lux. Cei ce plecau să forţeze blocada erau obli­gaţi să aducă produse de primă necesitate permiţându‑li‑se să importe doar foarte puţine articole de lux. Dar cum articolele de lux se vindeau la un preţ atât de ridicat, aducând un câştig mai mare, ajunseră să compună ele singure încărcătura vapoarelor, excluzând mărfuri de im­portanţă vitală pentru Confederaţie. Lumea cumpăra cu nesaţ articole de lux cu banii pe care‑i avea, temmdu‑se că a doua zi preţurile vor creşte şi banii vor avea mai puţină valoare.

Şi era ceva şi mai grav: nu exista decât o singură cale ferată de la Wilmington la Richmond. Mii de saci de făină şi lăzi cu slănină se stricau şi putrezeau în gările interme­diare, din lipsă de vagoane, pe când speculanţii de vinuri, mătăsuri şi cafea puteau să transporte întotdeauna mărfu­rile la Richmond, la două zile după ce fuseseră debarcate la Wilmington. Şi un zvon care circulase pe şoptite se discuta acum în gura mare: se spunea că, pe lângă marfa pe care o aducea în cele patru vapoare ce‑i aparţineau şi pe care o vindea la preţuri nemaiauzite, Rhett Butler cum­păra şi încărcătura altor vase şi o oprea, aşteprând urcarea preţurilor. Se zicea că e în fruntea unei întreprinderi cu un capital de peste un milion de dolari, cu sediul la Wilming­ton, având ca scop cumpărarea mărfurilor introduse în ciuda blocadei yankee. La Wilmington şi la Richmond aveau zeci de magazii, şi lumea spunea că erau pline de alimente şi articole de îmbrăcăminte depozitate acolo până când preţurile vor urca. De pe acum militarii şi civilii începuseră să se enerveze, şi se vorbea urât de el şi de tovarăşii lui întru speculă.

"Sunt mulţi oameni curajoşi şi patrioţi printre marina­rii cărora Confederaţia le‑a încredinţat misiunea de a forţa blocada", scria doctorul în ultima lui scrisoare. "Oameni dezinteresaţi, care îşi riscă vieţile şi toată averea pentru Confederaţie. Numele lor sunt cunoscute de toţi oamenii cinstiţi din Sud şi nimeni nu le reproşează micul câştig bănesc pe care‑l obţin pentru riscurile lor. Sunt gentlemeni dezinteresaţi şi îi cinstim. Nu vorbesc de aceştia.

Mai există însă şi alţii, ticăloşii care forţează blocada numai ca să se îmbogăţească. Asupra lor vreau să îndrept mânia îndrituită şi răzbunarea unui popor care luptă pen­tru cea mai dreaptă dintre cauze; asupra acestor fiare cu chip de om, care aduc mătăsuri şi dantele când oamenii noştri mor din lipsă de chinină, care încarcă vapoarele cu ceai şi vinuri alese când eroii noştri se chinuiesc din lipsă de morfină. Urăsc pe aceşti vampiri ce sug sângele celor care îl urmează pe Robert Lee, pe aceşti indivizi care fac din forţarea blocadei o ocupaţie demnă de dispreţul tutu­ror patrioţilor. Cum să mai suportăm printre noi pe tică­loşii aceştia mârşavi, încălţaţi în ghete de lac, când fii noştri merg la luptă în picioarele goale? Cum să tolerăm ca ei să bea şampanie şi să mănânce pateuri, când soldaţii noştri tremură de frig în jurul focurilor de bivuac şi n‑au decât slănină mucegăită? Cer tuturor confederaţilor loiali să le întoarcă spatele!"