Pe aripile vantului

35

Când Scarlett părăsi închisoarea, ploua şi cerul avea o culoare plumburie. Soldaţii din piaţă se refugiaseră în barăci. Străzile erau pustii. Nu se vedea nicăieri nici un vehicul, şi Scarlett înţelese că va trebui să facă pe jos tot drumul acela lung până acasă.

Pe măsură ce înainta, focul aprins în ea de coniac se stingea. Tremura sub muşcătura vântului rece. Picăturile de ploaie o izbeau pişcându‑i obrazul ca nişte înţepături de ac. Pelerina subţire a mătuşii Pitty se muie repede, atârnând acum în falduri umede. Scarlett ştia că rochia de catifea va fi complet stricată. Cât despre penele de cocoş de la pălărie, păreau la fel de puţin glorioase ca în zilele ploioase de la Tara când fostul lor posesor se plimba prin ogradă. Trotua­rul era desfundat şi, pe mari intervale, intrai în noroi până la glezne. Din când în când Scarlett îşi pierdea câte un pantof în noroi şi, de câte ori se apleca să‑l scoată, tivul rochiei se murdărea mai mult. Nici nu încercă măcar să ocolească băltoacele. Intra în ele, trăgând după ea fustele îngreunate. Juponul îi era ud, pantalonaşii de dantelă se udaseră şi ei şi îi îngheţau picioarele, dar puţin îi păsa de distrugerea toaletei pe care mizase atât. Leoarcă de apă, disperată, nu mai avea nici un curaj.

Cum se putea întoarce la Tara, când plecase atât de sigură pe ea? Cum le va putea spune tuturor celor de la Tara că trebuiau să plece? Şi cum va putea să părăsească ogoarele roşii, pinii uriaşi, bălţile, cimitirul familiei în care, sub umbra deasă a cedrilor, odihnea Ellen?

Ura împotriva lui Rhett Butler îi ardea inima. Ce nemernic! Nădăjduia că‑l vor spânzura şi că nu va mai avea niciodată de‑a face cu acest om, care o văzuse umilindu‑se şi degradându‑se. Fireşte, dacă ar fi vrut i‑ar fi putut face rost de bani. Oh, spânzurătoarea era încă o moarte prea dulce pentru el. Slavă Domnului că n‑o putea vedea acum, cu hainele leoarcă, cu părul atârnându‑i, cu dinţii care‑i clănţăneau. Ce hidoasă trebuie să fie, şi cum şi‑ar bate joc de ea!

Negrii pe care‑i întâlnea se întorceau rânjind obraznic şi o priveau cum se poticnea sau aluneca în noroi, cum iuţea pasul sau se oprea ca să‑şi recapete răsuflarea sau să‑şi pună pantofii. Cum îndrăzneau să râdă gorilele astea negre? Cum îndrăzneau să‑şi bată joc de ea, de Scarlett O'Hara de la Tara? I‑ar fi plăcut să dea ordin să fie biciuiţi până la sânge. Numai bestiile de yankei erau de vină că i‑au eliberat şi le îngăduiau să‑i insulte pe albi.

Ajunsă în strada Washington, priveliştea care i se oferi ochilor deveni tot atât de lugubră ca şi propriile ei gânduri. Nu văzu nimic din animaţia şi viaţa care o izbiseră pe Strada Piersicului. Pe vremuri, aici se ridicau numeroa­se case particulare, dar nu fuseseră reconstruite decât foar­te puţine din aceste frumoase locuinţe. Nu se vedeau decât temelii înnegrite de fum şi hornuri golaşe, pe care oamenii le botezaseră "santinelele lui Sherman". Alei năpădite de bălării duceau spre maidane unde înainte fuseseră case; grădinile erau părăginite; nu se vedeau nicăieri echipaje, iar stâlpii de care se legau odinioară frâiele cailor, păreau atât de inutili! Peste tot stăpâneau doar vântul rece şi ploaia, noroiul şi arborii golaşi, tăcerea şi dezolarea. Ce ude îi erau picioarele şi ce departe era casa mătuşii Pitty!

Scarlett auzi în urma ei tropăit de copite şi se feri cât putu pe trotuarul îngust, spre a apăra pelerina mătuşii Pitty de alţi stropi de noroi. O brişcă venea încet pe stradă. Hotărâtă să ceară ajutorul vizitiului dacă era un alb, Scar­lett se întoarse. Ploaia o împiedica să vadă cine era, dar când brişca ajunse în dreptul ei, deosebi un om care o privea. Scarlett avu impresia că mai văzuse chipul acesta undeva. Coborî de pe trotuar ca să vadă mai bine, şi atunci omul tuşi cu un mic aer jenat şi exclamă cu o mirare plină de bucurie: