Pe aripile vantului

57

O lună mai târziu, Rhett conducea la gară o femeie slabă şi palidă. Wade şi Ella, care trebuiau s‑o întovără­şească pe mama lor, erau tăcuţi şi se uitau miraţi la faţa palidă şi împietrită a lui Scarlett. Se strângeau lângă Prissy, deoarece chiar şi pentru mintea lor de copii, atmosfera rece şi neutră dintre mama lor şi tatăl lor vitreg li se părea înspăimântătoare.

Aşa slăbită cum era, Scarlett se întorcea la Tara. Avea impresia că s‑ar înăbuşi dacă ar mai sta o singură zi la Atlanta. Mintea ei obosită nu mai putea să îndure mereu aceleaşi şi aceleaşi gânduri, care îi arătau cât de fără rost era totul. Trupul îi era bolnav şi mintea obosită; era ca un copil pierdut într‑o ţară de coşmar, în care nu găsea nici un punct de recunoaştere ca să se poată orienta.

Fugea din Atlanta, aşa cum fugise altă dată din faţa armatei năvălitorilor şi îşi alunga grijile în fundul sufletu­lui aşa cum făcea de obicei când voia să se apere: "N‑am să mă gândesc la asta acum. Dacă mă gândesc, nu rezist. Mâine e altă zi". I se părea că dacă s‑ar întoarce la liniştea şi la câmpiile verzi de bumbac, toate necazurile vor dispare şi va putea să‑şi adune gândurile risipite.

Rhett urmări trenul cu ochii până nu se mai văzu, şi pe faţa lui apăru o expresie de amărăciune care nu era plăcută. Oftă, dădu drumul trăsurii şi, încălecând, se în­dreptă spre Strada Iederei, unde stătea Melanie.

Era o dimineaţă caldă, şi Melanie şedea pe veranda umbrită de viţă. Coşul ei de lucru era plin de ciorapi de cârpit. Încurcată şi speriată, văzu cum Rhett descalecă şi aruncă hăţurile peste braţul negrului mic de fontă de lângă intrare. Nu‑l văzuse singur din ziua aceea îngrozitoare când lui Scarlett îi fusese aşa de rău şi când el fusese atât de... atât de beat. Melanie nu putea suferi nici măcar cuvântul acesta. Îi mai vorbise numai întâmplător în timpul convalescenţei lui Scarlett, şi cu acele prilejuri îi venise greu să se uite în ochii lui. Cu toate acestea fusese tot atât de amabil ca de obicei şi, nici prin priviri, nici prin cuvinte, nu arăta că o astfel de scenă se petrecuse între ei. Ashley îi spusese odată că adeseori bărbaţii uită ce‑au spus şi‑au făcut la beţie, şi Melanie dorea din tot sufletul ca domnul Butler să fi pierdut amintirea celor întâmplate. Mai bine ar muri decât să afle că Rhett îşi aducea aminte de destăinui­rile lui. Jenată şi intimidată, cu obrajii îmbujoraţi, îl privea apropiindu‑se pe alee. Poate că venise numai să‑i ceară ca Beau să‑şi petreacă după‑amiaza cu Bonnie. În orice caz, spera că nu va avea lipsa de tact să vină să‑i mulţumească pentru ceea ce făcuse în ziua aceea!

Se sculă să‑l întâmpine şi, ca întotdeauna, observă cu uimire ce mers uşor avea pentru un bărbat atât de voinic.

— Scarlett a plecat?

— Da. Tara o să‑i facă bine, zise el surâzând. Uneori mi se pare că e la fel ca uriaşul Anteu, a cărui putere creştea de câte ori atingea pământul. Lui Scarlett nu‑i face bine să stea mult timp departe de acel petec de lut roşu pe care‑l iubeşte. Când va vedea bumbacul cum creşte, o să se simtă mai bine decât după toate tonicele doctorului Meade.

— Nu vrei să iei loc? spuse Melanie puţin încurcată.

Rhett era aşa de voinic şi de viril şi, în apropierea oamenilor atât de plini de vigoare, ea se simţea întotdeauna stingherită. Părea că din ei iradiază o forţă şi o vitalitate care o făceau să se simtă mai mică şi mai slabă. Era atât de oacheş şi de voinic, şi muşchii puternici ai umerilor i se reliefau prin haina de olandă albă într‑un fel care o speria. I se părea cu neputinţă să fi văzut atâta putere şi atâta îndrăzneală umilindu‑se în faţa ei. Şi când te gândeşti că ţinuse capul acesta brun pe genunchi!