Pe aripile vantului

51

Când, în sfârşit, Scarlett avu voie să iasă, îi ceru lui Lou să‑i strângă corsetul cât putu de tare. Apoi îşi măsură talia. Cincizeci şi unu de centimetri! Începu să se vaiete în gura mare. Poftim, ce înseamnă să faci copii! Ţi se strică silueta! Acum, talia ei era tot atât de groasă ca a mătuşii Pitty sau a lui Mammy.

— Strânge mai tare, Lou. Vezi dacă nu poţi să mai strângi cu trei centimetri – altfel nu mă mai încap rochiile.

— Au să se 'upă şi'etu'ile, zise Lou. Vi s‑a îng'oşat talia, domnişoa'ă Sca'lett, şi n‑am ce să fac.

— Ba e ceva de făcut, zise Scarlett desfăcând cu furie cusăturile rochiei ca s‑o mai lărgească. N‑o să mai am copii.

Fireşte, Bonnie era frumoasă şi îi făcea cinste, iar Rhett îşi adora copilul – totuşi nu va mai avea copii. Cum va face, nu ştia, fiindcă cu Rhett nu‑i mergea cum îi mer­sese cu Frank, şi Rhett nu se temea de ea. O să fie greu să‑şi atingă scopul, văzându‑l ce mult ţinea la Bonnie. Probabil că la anul va voi să aibă un fiu, deşi spusese că va îneca cu mâinile lui pe toţi băieţii pe care îi va face Scarlett. Ei bine, n‑are să facă nici băiat, nici fată. Trei copii îi ajungeau!

După ce aranjă rochia şi o călcă, Lou o ajută pe Scarlett să se îmbrace. Apoi porunci să se înhame caii la trăsură şi o porni spre depozitul de cherestea. În drum îşi recăpătă buna dispoziţie şi uită de talia îngroşată, fiindcă se ducea să‑l vadă pe Ashley şi să controleze registrele împreună cu el. Dacă va avea noroc, îl va găsi singur.

Nu‑l văzuse dinainte de naşterea lui Bonnie. Când sarcina începuse să fie prea vizibilă, nu mai voise să‑l vadă. Simţea mult lipsa întrevederilor zilnice cu el, chiar dacă nu erau singuri. Simţise şi lipsa activităţii în timpul cât rămă­sese închisă în casă. Fireşte, acum nu mai avea nevoie să lucreze. Ar fi putut să vândă gaterele şi să investească banii pentru Wade şi Ella. Ar însemna însă să nu‑l mai vadă pe Ashley decât în lume şi înconjurată de o mulţime de per­soane. Şi cea mai mare plăcere a ei era să lucreze alături de Ashley.

Ajungând la depozit, văzu cu plăcere ce înalte erau grămezile de lemn de construcţie şi câţi clienţi discutau cu Hugh Elsing. Negrii încărcau şase căruţe la care erau înhămate şase perechi de catâri. Şase căruţe, îşi zise Scarlett în sinea ei, plina de mândrie. Şi toate le‑am realizat singură.

Ashley veni în uşa micului birou, cu ochii plini de bucuria de‑a o revedea; o ajută să coboare din trăsură şi o pofti înăuntru ca pe o regină.

Bucuria lui Scarlett scăzu însă când începu să‑i con­troleze registrele şi când le compară cu ale lui Johnnie Gallegher. Ashley abia de reuşea să acopere cheltuielile, pe când Johnnie avusese o sumă însemnată la activ. Nu zise nimic, dar Ashley înţelese după expresia feţei.

— Scarlett, îmi pare rău. Nu pot să spun decât că, dacă mi‑ai fi dat voie să angajez negri liberi în loc de deţinuţi, cred că mi‑ar fi mers mai bine.

— Negri! Dar bine, lefurile lor ne‑ar ruina. Pentru deţinuţi nu plătim aproape nimic. Dacă Johnnie poate câştiga atâta cu ei...

Ochii lui Ashley priviră departe, peste umărul ei, spre ceva ce ea nu putea vedea. Chipul lui îşi pierduse expresia de bucurie.

— Nu pot să‑i fac pe deţinuţi să muncească aşa cum face Johnnie Gallegher. Nu ştiu să mân oameni.

— Doamne sfinte, dar Johnnie face minuni! Ashley, eşti prea milos. Ar trebui să‑i sileşti să muncească mai mult. Johnnie mi‑a spus că, de câte ori un chiulangiu vrea să scape de lucru, îţi spune că e bolnav şi tu îi dai o zi de odihnă. Doamne, Ashley! Nu se câştigă bani în felul ăsta. O bătaie bună vindecă cele mai multe dintre boli, în afară de un picior rupt...