Pe aripile vantului

53

Era ziua de naştere a lui Ashley şi, voind să‑i facă o surpriză, Melanie se pregătise s‑o sărbătorească, fără ştirea lui. Toată lumea ştia despre recepţie, în afară de Ashley. Chiar Wade şi micul Beau ştiau, dar fuseseră puşi să jure că nu vor spune nimic, aşa că nu‑şi mai încăpeau în piele de mândrie. Toată lumea bună din Atlanta fusese poftită şi făgăduise să vină. Generalul Gordon şi familia lui accep­taseră invitaţia cu plăcere, Alexander Stephens promisese să vină dacă sănătatea lui şubredă i‑o va permite, şi chiar şi Bob Toombs, scandalagiul Confederaţiei, era aşteptat.

Toată dimineaţa Scarlett, Melanie, India şi mătuşa Pitty alergaseră de colo‑colo prin casă, supraveghindu‑i pe servitorii negri care puneau perdele curate la ferestre, frecau argintăria, ceruiau podeaua, făceau prăjituri, ames­tecau sau gustau răcoritoarele. Niciodată Scarlett n‑o vă­zuse pe Melanie atât de emoţionată şi de fericită.

— Înţelegi, dragă, Ashley nu şi‑a mai sărbătorit aniver­sarea de când... de când...îţi aminteşti de picnicul de la Doisprezece Stejari? În ziua în care am aflat că domnul Lincoln a chemat voluntarii sub arme. De atunci nu şi‑a mai serbat ziua de naştere. Şi munceşte aşa de mult şi e aşa de obosit când vine seara acasă, încât a şi uitat că azi e ziua lui. Şi ce mirat o să fie când toată lumea va sosi după cină.

— Cum o să faceţi ca domnul Ashley să nu observe lanternele celea de pe peluză când vine diseară la masă? întrebă Archie morocănos.

Toată ziua privise pregătirile pentru recepţie, fără să admită că‑l interesează. Niciodată nu avusese prilejul să asiste, din culise, la pregătirile pentru o recepţie în lumea bună, şi pentru el era ceva nou. Nu se jena să‑şi spună părerea despre femeile care alergau de parcă luase casa foc, numai fiindcă urmau să vină musafiri, dar nimic nu l‑ar fi putut convinge să plece de‑acolo. Lanternele de hârtie colorată, pe care doamna Elsing şi cu Fanny le făcu­seră şi le pictaseră pentru această ocazie, îl interesau în mod special, fiindcă nu văzuse niciodată "asemenea ches­tii". Fuseseră ascunse în odaia de la subsol în care locuia el, şi le cercetase amănunţit.

— Of, Doamne, la asta nu m‑am gândit! exclamă Melanie. Archie, ce bine că mi‑ai spus. Vai de mine! Ce să mă fac! Trebuie să fie agăţate în pom; să li se pună lumânări mici şi să fie aprinse chiar în momentul când vor începe să sosească musafirii. Scarlett, îl trimiţi tu pe Pork să facă treaba asta în timp ce cinăm?

— Doamnă Wilkes, aveţi mai multă minte ca alte femei, dar vă zăpăciţi prea repede, zise Archie. Ce să ştie Pork, negrul acela idiot, despre chestiile astea? Le‑ar da foc într‑o clipă. Sunt... sunt chiar drăguţe, recunoscu el. Am să le agăţ eu, când dumneavoastră şi domnul Wilkes veţi sta la masă.

— O, Archie, ce drăguţ din partea dumitale! zise Melanie şi se uită la el ca un copil, cu ochii plini de recunoştinţă şi de încredere. Nu ştiu ce m‑aş face fără dumneata. Crezi că ai putea pune lumânările înăuntru acum, ca să scăpăm de‑o grijă?

— Da, poate că da, zise Archie, fără pic de bunăvoinţă, şi se îndreptă şchiopătând spre pivniţă.

— Vezi că muştele se prind cu miere, zise Melanie râzând, când bătrânul bărbos coborî jos pe scări. Ţineam ca el să agaţe lanternele, dar îl ştiu prea bine. Dacă‑l rogi să facă un lucru, te refuză. Acum am scăpat de el puţin. Negrii se tem aşa mult de el, că nu vor să muncească când îi urmăreşte de‑aproape.

— Melly, în locul tău nu l‑aş ţine pe banditul ăsta bătrân la mine în casă, zise Scarlett supărată.

Îl ura pe Archie atât cât o ura şi el pe dânsa şi aproape că nu‑şi vorbeau. Chiar la Melanie în casă, Archie se uita la ea bănuitor şi dispreţuitor.