Pe aripile vantului

43

Era una din acele rare zile de decembrie în care soa­rele e aproape tot atât de cald ca într‑o vară târzie. În curtea mătuşii Pitty, de crengile stejarului, mai atârnau frunze roşii şi uscate, şi iarba ofilită păstra o culoare galbenă‑verzuie. Scarlett, cu copilul în braţe, ieşi din casă pe veranda laterală şi se aşeză într‑un balansoar, la soare. Purta o rochie nouă, de stofă verde, garnisită cu metri întregi de şiret negru cusut în zigzag, precum şi o bonetă nouă de dantelă pe care i‑o făcuse mătuşa Pitty. Amândouă îi şedeau bine, iar ea o ştia şi se bucura. Ce plăcut să te simţi din nou frumoasă, după ce luni de‑a rândul ai arătat atât de prost!

În timp ce stătea în balansoar legănând copilul şi fredonând, auzi zgomot de copite apropiindu‑se, şi uitându‑se curioasă prin desişul de viţă al verandei, îl zări pe Rhett Butler îndreptându‑se spre casa lor.

Plecase din Atlanta de luni întregi, îndată după moartea lui Gerald, cu mult înainte de naşterea Ellei Lorena. Scarlett îi simţise lipsa, dar acum tare ar fi vrut să găsească un mijloc să‑l evite. La drept vorbind, chipul lui întunecat trezea în ea un simţământ de vinovată îngrijora­re. Conştiinţa îi era apăsată de amintirea unui lucru legat de Ashley, dar nu voia să discute lucrul acela cu Rhett, deşi ştia că el o s‑o silească la aceasta, indiferent dacă avea chef sau nu.

Rhett se opri la poartă şi sări uşor de pe cal, în timp ce ei îi trecea prin minte, privindu‑l cu nelinişte, că seamă­nă cu o ilustraţie dintr‑o carte pe care Wade i‑o tot dădea ca să‑i citească cu glas tare.

"Nu‑i lipsesc decât cerceii şi un cuţit între dinţi", se gândi ea. "În sfârşit, pirat ori nu, n‑are să‑mi taie gâtul dacă o să ştiu cum să‑l iau."

În timp ce Rhett se apropia, ea îi ură bun‑sosit, însoţindu‑l cu cel mai plăcut dintre surâsuri. Ce bine că îmbrăcase rochia cea nouă şi‑şi pusese boneta care‑i stătea atât de bine! Văzându‑i privirea cum coboară încetişor de‑a lungul trupului ei, Scarlett îşi dădu seama că şi el o găseşte frumoasă.

— Alt copil! Vai de mine, Scarlett, ce surpriză! pufni el în râs, aplecându‑se spre a dezveli puţin faţa mică şi urâtă a Ellei Lorena.

— Nu fi prost, răspunse ea roşind. Ce mai faci, Rhett? Ai lipsit multă vreme.

— Adevărat. Lasă‑mă să iau copilul în braţe, Scarlett. Mă pricep cum să ţin copiii. Am o mulţime de însuşiri nebănuite. Ei, seamănă cu Frank. Nu‑i lipsesc decât mus­tăţile, dar au să vină şi ele.

— Sper că nu. E fată.

— Fată? Şi mai bine. Băieţii sunt atât de plicticoşi. Să nu mai ai niciodată băieţi, Scarlett.

Îi stătea pe buze să‑i spună că nu mai avea de gând să aibă nici un fel de copii, băieţi ori fete, dar se opri la timp şi zâmbi, căutând în grabă un subiect de conversaţie care să mai amâne puţin momentul neplăcut, în clipa când chesti­unea de care avea atâta teamă va fi atacată.

— Cum a fost călătoria, Rhett? Pe unde ai umblat de data asta?

— Oh, prin Cuba... New Orleans... şi alte locuri. Uite, Scarlett, ţine fetiţa. N‑am cum să‑mi scot batista din buzu­nar, ca s‑o şterg la gură. E un copil bun, sunt sigur, dar nu vreau să‑mi ude pieptul cămăşii.

Scarlett luă fetiţa îndărăt, iar Rhett se instală cu miş­cări lente pe balustrada de la intrare, scoţând o ţigară din tabachera sa de argint.

— Mergi întruna la New Orleans, exclamă ea făcând pe supărata, şi niciodată nu vrei să‑mi spui ce faci acolo.

— Sunt un om care munceşte din greu, dragă Scarlett, şi poate că afacerile mele mă împing într‑acolo.