Pe aripile vantului

47

Scarlett şedea în dormitor, ciugulind din tava pe care i‑o pusese dinainte Mammy şi ascultând vântul care urla afară, în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniş­tită chiar decât cu câteva ceasuri înaite, când trupul lui Frank zăcuse în salon. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini veniţi să prezinte condoleanţe, sau plânsetele surorii lui Frank, care sosise de la Jonesboro pentru înmormântare.

Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa odăii era deschisă, Scarlett nu auzea nici un zgomot de jos. Wade şi micuţa Ella fuseseră trimişi la Melanie, din clipa când trupul lui Frank fusese adus acasă, iar acum ea îşi dădea seama că‑i lipsea zgomotul pe care‑l făceau paşii copilului şi gunguritul Ellei. În bucătărie domnea pacea, nici un zgomot de gâlceavă neiscându‑se acolo între Peter, Mammy şi bucătăreasă. Fină şi mătuşa Pitty, jos în biblio­tecă, nu se mai legăna în balansoarul care scârţâia, respectând astfel durerea lui Scarlett.

Nimeni nu venea sus la ea, toţi închipuindu‑şi că preferă să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singură era ultimul lucru pe care l‑ar fi dorit Scarlett. Dac‑ar fi fost vorba de o tristeţe care să‑i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi îndurat‑o, la fel cum îndurase şi alte lovi­turi. Dar alături de uluirea pricinuită de pierderea lui Frank, mai erau teama, remuşcările şi chinul unei conşti­inţe dintr‑o dată trezite. Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru lucrurile pe care le făcuse, regretându‑le cu o teamă copleşitoare şi superstiţioasă, care o făcea să arunce priviri furişe spre patul în care dormise cu Frank.

Ea‑l ucisese pe Frank. Îl ucisese la fel de neîndoios cum ar fi făcut‑o apăsând pe trăgaci. El o rugase să nu mai umble singură, dar nu‑l ascultase. Iar acum el era mort din pricina încăpăţânării ei. Cel de Sus avea s‑o pedepsească pentru asta. Dar în conştiinţa ei stăruia şi un alt gând, mai apăsător şi mai înspăimântător chiar decât faptul de‑a fi pricinuit moartea lui – un gând care n‑o tulburase niciodată până în clipa când îi privise faţa de ceară. Ceva deznădăj­duit şi patetic în obrazul acela liniştit o acuza. Dumnezeu avea s‑o pedepsească pentru că se măritase cu Frank, atunci când el o iubea de fapt pe Suellen. Ea va trebui să răspundă în ceasul Judecăţii de Apoi pentru minciuna pe care i‑a spus‑o atunci, când se întorcea din tabăra yankee, în brişca lui.

Zadarnic îşi spunea că scopul scuză mijloacele, că fusese silită să‑l îmbrobodească pe Frank, că soarta prea multor oameni atârna de ea, ca să mai ţină seamă de drepturile şi fericirea lui Suellen. Adevărul i se înfăţişa clar, oricât ar fi încercat să fugă de el. Se măritase cu el din calcul şi profitase de el tot din calcul. Îl făcuse nefericit în timpul ultimelor şase luni, când l‑ar fi putut face fericit. Dumnezeu o va pedepsi pentru felul cum îl terorizase şi îl sâcâise, pentru crizele ei de nervi sau observaţiile ustură­toare făcute, pentru felul cum îl îndepărtase de prieteni şi pentru felul cum îl făcuse de ruşine ocupându‑se singură de gaterele ei, şi pentru că deschisese o cârciumă şi angajase deţinuţi.

Îl făcuse foarte nefericit, o ştia prea bine, în timp ce el îndurase totul ca un gentleman. Singurul lucru bun pe care‑l făcuse şi care fusese pentru el o fericire, fusese că‑i dăruise pe Ella. Şi ştia bine că, dacă ar fi depins de ea, Ella nu s‑ar fi născut niciodată.

Se înfioră, înspăimântată, regretând că Frank nu e în viaţă, ca să poată fi drăguţă cu el, atât de drăguţă ca să‑şi poată răscumpăra toate greşelile. O, dacă Dumnezeu n‑ar fi atât de mânios şi de răzbunător! Dacă timpul nu s‑ar scurge atât de încet şi locuinţa n‑ar fi atât de tăcută! O, de n‑ar fi aşa de singură!