Pe aripile vantului

22

Niciodată n‑a fost o după‑amiază mai lungă, mai caldă şi mai plină de muşte obraznice. Cu tot evantaiul pe care Scarlett îl mişca întruna, roiuri întregi zburau deasu­pra Melaniei. Pe Scarlett o durea braţul tot mişcând frunza de palmier, şi totuşi toate sforţările ei păreau fără rost, căci pe măsură ce izbutea să gonească muştele de pe faţa plină de sudoare a Melaniei, acestea se aşezau pe picioarele umede ale tinerei femei şi o făceau să se smucească şi să strige:

— Oh, te rog, pe picioare!

Odaia era cufundată în semiîntuneric. Scarlett trăsese storurile spre a nu lăsa căldura să pătrundă odată cu lumina. Dar prin câteva găuri din storuri şi pe la margini se strecurau câteva puncte luminoase, ca nişte capete de ac. În intunericul camerei era totuşi cald ca într‑o etuvă, şi hainele lui Scarlett, ude de sudoare, deveneau cu fiece oră mai lipicioase. Prissy, ghemuită într‑un colţ, asuda şi miro­sea atât de urât, încât Scarlett ar fi dat‑o afară dacă nu s‑ar fi temut că fata o să fugă, scăpată de sub supraveghere.

Melanie zăcea pe pat, pe un cearceaf negru de atâta sudoare, pe care se vedeau ici‑colo pete umede unde Scar­lett lăsase să cadă apă. Melanie nu înceta să se răsucească ba pe o parte, ba pe alta. Câteodată încerca să se ridice în capul paselor, dar cădea la loc şi din nou reîncepea să se agite. Încercase la început să nu ţipe, muşcându‑şi buzele până la sânge, dar Scarlett, ai cărei nervi erau exasperaţi, îi spusese pe un ton răstit:

— Melly, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face pe viteaza! Urlă dacă ai poftă. Te auzim numai noi!

Spre sfârşitul după‑amiezii, Melly nu mai făcea pe viteaza, ci gemea şi scotea chiar ţipete sfâşietoare. Atunci Scarlett îşi lua capul între mâini, îşi astupa urechile, se răsucea şi dorea să moară. Orice ar fi fost mai bine decât să stea acolo, cu mâinile şi picioarele legate, şi să aştepte un copil care întârzia atâta. Şi, cine ştie, poate că yankeii erau la Five Points.

Cât de rău îi părea că nu fusese mai atentă când femeile măritate vorbeau în şoaptă despre naşteri! Ce păcat că nu le ascultase! Dacă lucrurile acestea ar fi interesat‑o mai mult, ar şti dacă Melanie mai avea mult. Îşi amintea vag s‑o fi auzit pe mătuşa Pitty vorbind despre una din priete­nele ei, care după ce suferise două zile durerile naşterii, murise fără să fi născut măcar. Dacă Melanie rămânea în starea asta două zile?

Dar Melanie era atât de plăpândă! N‑ar putea să îndu­re două zile de suferinţă. Dacă pruncul nu se grăbea, Melanie o să moară. Şi cum o să poată ea, Scarlett, să apară în faţa lui Ashley, presupunând că e încă în viaţă, şi să‑i spună că Melanie a murit... după ce‑i făgăduise să aibă grijă de ea?

Când durerile începură să devină insuportabile, Me­lanie îi luă mâna lui Scarlett, dar o strângea atât de tare încât aproape că‑i zdrobea oasele. După o oră de asemenea chin, Scarlett avea mâinile umflate şi îndurerate de nu‑şi mai putea îndoi degetele. Atunci îi veni ideea să înnoade două prosoape lungi, să le lege pe amândouă de picioarele pa­tului şi să dea Melaniei nodul. Melanie se agăţa de prosoa­pe ca de un colac de salvare şi trăgea de ele gata să le sfâşie, să le rupă. În tot cursul după‑amiezii, vocea ei răsună ca aceea a unui animal murind în fundul unei capcane. Din când în când dădea drumul prosoapelor, îşi freca mâinile una de alta cu un gest sfârşit, şi aţintea supra lui Scarlett nişte ochi măriţi de durere.

— Vorbeşte‑mi, te rog, vorbeşte‑mi.

Şi Scarlett vorbea fără şir, până ce Melanie apuca iarăşi prosoapele şi începea din nou să se zvârcolească.