Pe aripile vantului

61

Scarlett se afla în oraşul Marietta când sosi telegrama urgentă de la Rhett. Peste zece minute pleca un tren spre Atlanta, şi Scarlett îl luă, urcându‑se în tren fără nici un bagaj, doar cu o geantă de mână, şi lăsând pe Wade şi pe Ella la hotel, cu Prissy.

Atlanta era doar la douăzeci de mile depărtare, dar trenul parcă se târa în după‑amiaza aceea umedă de toam­nă, oprindu‑se la toate gările mici ca să ia călători. Cuprin­să de panică, în urma telegramei lui Rhett, şi dorind să ajungă cât mai repede, lui Scarlett îi venea să ţipe ori de câte ori trenul se oprea. Trenul se târa printre păduri cu funzişul ruginiu, trecea pe lângă coastele roşii ale dealurilor, brăz­date încă de liniile fortificaţiilor, lăsa în urmă amplasa­mentele bateriilor de altădată şi gropile de obuze acoperite de buruieni, îndreptându‑se pe drumul retragerii dureroa­se a oastei lui Johnston, care luptaseră cedând cu greu fiecare palmă de pământ. Toate gările, toate încrucişările de drumuri pe care le anunţa conductorul reprezentau numele unei bătălii, locul unei lupte. Altădată numele acestea ar fi copleşit‑o pe Scarlett cu amintiri; dar acum gândul nu‑i era la ele.

Înştiinţarea lui Rhett fusese:

"Doamna Wilkes bolnavă. Vino imediat acasă".

Se lăsase amurgul în clipa când trenul intră în Atlanta şi o ploaie uşoară şi deasă întuneca oraşul. Felinarele cu gaz licăreau mohorât, ca nişte pete galbene în ceaţă. Rhett o aştepta la ieşire, cu trăsura. Expresia figurii sale o sperie mai mult încă decât telegrama. Nu‑i văzuse niciodată faţa atât de ştearsă.

— Spune‑mi, nu‑i aşa că nu a...? exclamă ea.

— Nu. E încă în viaţă.

După ce o ajută să se urce în trăsură, Rhett porunci vizitiului:

— Mergi la doamna Wilkes acasă, cât de repede poţi.

— Dar ce are? Nu ştiam că e bolnavă. Arăta foarte bine săptămâna trecută. A avut un accident? Ah, Rhett, nu poate fi atât de grav cum...

— E pe moarte, spuse Rhett, iar vocea lui era tot atât de ştearsă ca şi obrazul. Vrea să te vadă.

— Nu pot să cred! Oh, nu Melly! Ce i s‑a întâmplat?

— Un avort.

— Un... un... av... Dar, Rhett, se bâlbâi Scarlett.

Vestea aceasta, venind peste toată grozăvia celeilalte, îi tăie răsuflarea.

— Ce, nu ştiai că aştepta un copil?

Scarlett nici nu putu să mişte capul.

— Ei, atunci bănuiesc că nu ştiai. Nici nu cred c‑a spus‑o cuiva. Voia să fie o surpriză. Dar eu ştiam.

— Ştiai? Dar cum de ţi‑a spus ţie?

— N‑avea nevoie să mi‑o spună. Ştiam. Era atât de... atât de fericită în ultimele două luni, încât ştiam că nu poate fi vorba de altceva.

— Dar, Rhett, doctorul spunea că nu poate suporta o a doua sarcină.

— Nici n‑a suportat‑o, spuse Rhett.

Se întoarse apoi către vizitiu:

— Pentru Dumnezeu, nu poţi mâna mai repede?

— Dar, Rhett, e imposibil să moară! N‑am... eu n‑am... eu...

— Nu e ca tine, voinică. N‑a fost niciodată voinică. N‑a avut niciodată altceva decât inimă.

Trăsura se legănă şi se opri în faţa casei celei mici şi turtite a Melaniei, iar Rhett o ajută pe Scarlett să coboare. Ea se agăţă de braţul lui, tremurând speriată şi simţind deodată că o învăluie singurătatea.