Pe aripile vantului

32

Când urcă scările verandei, Scarlett ţinea încă bulgă­rele de pământ roşu în palmă. Ocolise prudentă casa, fiind­că dacă ar fi trecut prin faţa bucătăriei, Mammy, cu ochii ei ageri, ar fi observat imediat că se întâmplase ceva serios. De altfel, Scarlett nu ţinea s‑o vadă nici pe Mammy, nici pe nimeni. Simţea că n‑ar putea să suporte să vadă pe cineva sau să vorbească cu cineva. Nu mai simţea nici ruşine, nici decepţie, nici pică, dar avea picioarele tăiate şi inima pustiită. Strânse atât de tare bulgărele de argilă în mână, încât pământul îi ţâşni printre degete. Atunci începu să repete ca un papagal:

— Da, mi‑a mai rămas asta... Da, mi‑a mai rămas asta...

Nu mai avea nimic, nimic în afară de acest pământ roşu, de care cu câteva minute mai înainte s‑ar fi descoto­rosit cu plăcere, cum te descotoroseşti de o batistă ruptă în bucăţi. Acum simţea din nou cât de legată era de acest pământ şi se întrebă ce nebunie o apucase când îi dăduse atât de puţină însemnătate. Dacă Ashley ar fi cedat, ar fi plecat cu el şi i‑ar fi părăsit pe ai săi fără să‑şi întoarcă măcar capul. Şi totuşi, cu tot golul din mintea ei, ştia ce‑ar fi costat‑o să părăsească aceste coline roşii pe care le iubea, cu râpe spălate de ploi şi cu pini negri şi piperniciţi. Până în ziua morţii s‑ar fi gândit la pământul acesta. Ashley, nici măcar Ashley n‑ar fi reuşit să umple golul lăsat de Tara în sufletul ei.

Cât de înţelept era Ashley şi ce bine o cunoştea! Nu trebuise decât să‑i pună o bucată de pământ în palmă, ca s‑o facă să‑şi revină în fire.

Tocmai era să închidă uşa de la intrare, când auzi zgomotul unei trăsuri. Împinsă de curiozitate, privi înspre alee. O vizită în clipele astea! Era prea mult! Se va urca repede în odaia ei şi va pretexta o durere de cap.

Totuşi, când trăsura se apropie, mirarea o ţintui locu­lui, oprind‑o în prag. Era o trăsură nouă, strălucind toată. Hamurile, ţintuite cu cuie de alamă, erau noi şi ele. Străini, fără îndoială! Scarlett nu cunoştea pe nimeni destul de bogat ca să se plimbe într‑un astfel de echipaj.

Rămase în prag să privească. Vântul rece îi lipea fustele de picioarele ude. În fine, trăsura se opri lângă casă, şi Jonas Wilkerson coborî. La vederea fostului administra­tor al Tarei, îmbrăcat într‑un palton atât de somptuos, conducând un echipaj atât de luxos, Scarlett fu atât de surprinsă încât nu‑şi crezu ochilor. Will îi povestise totuşi că Jonas părea să fi ajuns la o situaţie înfloritoare de când obţinuse postul acela la Biroul Eliberaţilor. Will îi explicase că trebuie să fi câştigat multe parale escrocând rând pe rând guvernul sau pe negri, sau confiscând recoltele de bumbac ale oamenilor, sub pretext că aparţineau statului. Ţinând seama de vremurile grele prin care treceau, nu putuse să câştige toţi aceşti bani pe căi cinstite.

Şi iată‑l dându‑se jos dintr‑o trăsură elegantă şi ajutând să coboare o femeie îmbrăcată cu cea mai mare îngri­jire. De la prima ochire, Scarlett îşi dădu seama că toaleta necunoscutei era prea ţipătoare, aproape vulgară, dar stu­die totuşi toate detaliile cu lăcomie. Era atâta vreme de când nu mai văzuse toalete elegante. "Ia te uită! Se poartă deci crinoline mai puţin largi anul acesta!" îşi zise ea examinând fusta în carouri roşii. "Ce scurte sunt jachetele", îşi urmă ea monologul, cu ochii aţintiţi asupra jachetei de catifea nea­gră. "Şi ce pălărie cochetă! Probabil că nu se mai poartă bonetele." Într‑adevăr, capul femeii era acoperit cu o pă­lărie turtită de catifea roşie, cocoţată în vârful capului, ca o clătită ţeapănă; panglicile nu se legau sub bărbie ca la bonete, ci erau legate la spate sub un conci gros, buclat. Scarlett nu se putu împiedica să nu observe că buclele nu erau de aceeaşi culoare cu restul părului.