Pe aripile vantului

19

În aceste prime zile de asediu, când yankeii se izbeau peste tot de întăriturile oraşului, Scarlett era atât de speri­ată de explozia obuzelor, încât nu putea decât să se ghemuiască de frică şi să‑şi astupe urechile cu mâinile, aşteptându‑se dintr‑o clipă în alta să fie proiectată în veş­nicie. Când auzea şuieratul care vestea sosirea proiectile­lor, se repezea în camera Melaniei, se arunca alături de ea pe pat şi, amândouă, strânse una într‑alta, îşi înfundau capul în pernă strigând: "Oh, Oh!" Prissy şi Wade coborau fuga în pivniţa plină de pânze de păianjeni şi se ghemuiau în întuneric. Prissy urla din răsputeri, iar Wade plângea şi sughiţa.

Înăbuşită de perna de puf, în timp ce moartea trecea peste capul ei, Scarlett blestema în sinea ei pe Melanie pentru că, din pricina ei, nu se putea ascunde în pivniţă. Dar doctorul interzise Melaniei să coboare şi Scarlett era obligată să stea lângă ea.

La spaima de a fi prefăcută în bucăţi, se adăuga aceea de a vedea născându‑se pe neaşteptate copilul Melaniei. Ori de câte ori îi venea în minte această idee, se simţea inundată de o sudoare rece. Ce‑o să facă dacă îi va veni chef să se nască noaptea? Ştia că ar prefera s‑o lase pe Melanie să moară decât să iasă în stradă să caute pe docto­rul Meade, sub obuzele care cădeau ca o ploaie de primă­vară. Şi mai ştia că Prissy putea fi snopită în bătaie, şi tot nu ar ieşi din casă. Ce‑o să facă în clipa când vor începe durerile?

Într‑o seară discuta despre toate astea cu Prissy cu voce înceată, în timp ce pregăteau amândouă masa Mela­niei şi, pe neaşteptate, Prissy împrăştie temerile stăpânei ei.

— Doamnişoa'ă Sca'lett, chia' dacă nu vom găsi pe docto' când o să vie ceasu' pent'u domnişoa'a Melly, nu vă spe'iaţi. Pot să mă descu'c şi eu. Ştiu ce să fac la naşte'e. Mama mea e moaşă, nu? M‑a c'escut ca să fiu moaşă. Atunci, aveţi înc'ede'e în mine.

Scarlett se simţi uşurată aflând că are lângă ea o femeie pricepută, totuşi dorea să scape cât mai curând de această încercare. Avea o poftă nebună să fugă acolo unde nu mai explodau obuze, dorea să ajungă la linişte, la Tara, şi în toate serile se ruga Cerului ca Melanie să nască a doua zi, spre a putea fi dezlegată de promisiunea ei şi a părăsi Atalanta. Tara îi apărea ca un adăpost absolut sigur, ferit de toate necazurile de aici.

Scarlett era stăpânită de o nerăbdare, pe care n‑o simţise niciodată până atunci, de a‑şi revedea mama şi căminul. Lângă Ellen, orice s‑ar întâmpla, n‑avea teamă. În fiecare seară, după ce toată ziua şuierul obuzelor îi sfâşiase auzul, pleca să se culce hotărâtă să spună a doua zi dimi­neaţă Melaniei că nu va mai sta nici o zi la Atlanta, că va pleca acasă şi că Melanie n‑are decât să meargă să stea la doamna Meade. Dar când punea capul pe pernă, îl revedea pe Ashley aşa cum îi apăruse ultima oară, cu faţa trasă de o durere interioară, dar cu un mic surâs pe buze: "Să ai grijă de Melanie, Scarlett! Eşti atât de tare... Îmi promiţi?" Şi promisese. Ashley zăcea în pământ undeva, dar oriunde ar fi fost, o vedea, o readucea la promisiunea făcută. Mort sau viu, nu putea să‑l dezamăgească, oricât ar costa‑o. Şi astfel, zi după zi, continua să rămână.

Răspunzând lui Ellen care o ruga să vină acasă, scria scrisori în care atenua pericolele asediului, descria starea delicată a Melaniei şi făgăduia să revină îndată ce se va fi născut copilul. Simţitoare la tot ce privea legăturile de familie, Ellen răspunse cu inima strânsă că înţelegea moti­vele lui Scarlett, dar Wade şi Prissy să fie trimişi imediat la Tara. Această propunere obţinu aprobarea totală a lui Prissy, pe care orice zgomot suspect o înnebunea de spai­mă. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în pivniţă, aşa că tinerele femei ar fi fost foarte încurcate fără bătrâna şi curajoasa Betsy, trimisă de doamna Meade.