Pe aripile vantului

37

Era într‑o noapte ploioasă şi rece de aprilie, când Tony Fontaine, venind de la Jonesboro pe un cal alb de spumă şi pe jumătate mort de oboseală, bătu la uşa lor, deşteptându‑i din somn şi speriindu‑i de moarte.

Atunci, pentru a doua oară în patru luni, Scarlett măsură toate consecinţele Reconstrucţiei. Înţelese exact la ce făcuse aluzie Will când spusese: "Necazurile noastre abia încep", şi recunoscu adevărul cuvintelor dureroase rostite de Ashley la Tara, în livada bătută de vânt: "Ce ne aşteaptă pe toţi e mai rău ca războiul, mai rău ca închisoa­rea, mai rău ca moartea."

Primul ei contact cu Reconstrucţia avusese loc în ziua în care aflase că Jonas Wilkerson putea s‑o dea afară din Tara cu ajutorul yankeilor. Dar, de astădată, sosirea lui Tony îi deschise ochii într‑un fel mult mai îngrozitor. Era întuneric şi ploua cu găleata. Tony intră şi, câteva minute mai târziu, se pierdea pentru totdeauna în noapte. Dar, în cursul acestui scurt interval, avu timpul să ridice cortina asupra unei noi scene de groază, şi Scarlett simţi că ea nu va mai cădea niciodată.

În noaptea aceea, după ce auzise bătăi în uşă, Scarlett, strângându‑şi rochia de casă în jurul trupului, se aplecă asupra scării şi întrezări faţa negricioasă şi încruntată a lui Tony, înainte ca acesta să sufle în lumânarea pe care Frank o ţinea în mână. Coborî în grabă scările spre a merge să‑i strângă mâna rece şi umedă şi‑l auzi şoptind: "Mă caută... Fug în Texas... calul meu nu mai poate... mor de foame... Ashley mi‑a spus că voi... N‑aprindeţi lumânarea... Nu deşteptaţi pe negri. Nu veau să vă atrag neplăceri..."

După ce obloanele bucătăriei fură închise şi storurile trase până jos, îngădui în sfârşit să se facă puţină lumină şi începu să‑i vorbească lui Frank, în fraze scurte, nervoase, în timp ce Scarlett încerca să‑i improvizeze o masă.

N‑avea palton şi era ud până la piele. N‑avea nici pălărie, şi părul lui negru stătea lipit pe capul îngust. Totuşi, în ochii vioi, ochii băieţilor Fontaine, lucea o mică flacără veselă, care în noaptea aceea o făcu să se înfioare. Scarlett îl privea cum înghiţea cu sorbituri lungi whisky‑ul pe care i‑l adusese şi mulţumi Cerului că mătuşa Pitty sforăia liniştită în camera ei. Desigur că ar fi leşinat în faţa acestei arătări.

— O bestie de scallawag mai puţin, zise el întinzând paharul ca să‑i fie umplut din nou. Am riscat şi, ca să‑mi scap pielea, trebuie s‑o şterg repede. Nu‑i nimic, frate! Am să încerc să ajung în Texas şi să mă fac uitat. Ashley era la Jonesboro cu mine şi m‑a sfătuit să vin la voi. Încearcă să‑mi faci rost de un cal şi de nişte bani, Frank. Calul meu e mort de oboseală. Am gonit nebuneşte şi, ca un dobitoc, am plecat de‑acasă fără manta, fără pălărie şi fără un ban. Nu‑i vorbă, nici nu prea aveam ce lua de acasă.

Râse şi muşcă lacom dintr‑o bucată de turtă de mălai, înghiţind din mâncarea sleită de gulii.

— Poţi să iei calul meu, zise Frank, calm. Am zece dolari la mine, dar dacă poţi să aştepţi până mâine diminea­ţă...

— Să fiu al dracului dacă pot să aştept! declară Tony categoric, dar fără să‑şi piardă buna dispoziţie. Cred că sunt pe urmele mele, n‑am un avans prea mare. Fără Ash­ley, care m‑a luat de ceafă şi m‑a făcut s‑o şterg călare, aş fi rămas pe loc ca un tâmpit, şi la ora asta m‑aş legăna probabil la capătul unei frânghii. Bun băiat, Ashley!

Aşadar, Ashley era amestecat în această înfricoşătoa­re încurcătură! Lui Scarlett îi stătu inima‑n loc. Duse mâna la piept. Nu cumva puseseră yankeii mâna pe Ashley? De ce nu cerea Frank explicaţii? De ce privea lucrurile cu atâta sânge rece, ca şi când ar fi ceva normal?