Pe aripile vantului

58

După boală, Scarlett observă la Rhett o schimbare de care nu ştia dacă trebuie să se bucure sau nu. Rhett nu mai bea, era liniştit şi părea îngândurat. Lua cina acasă mai des. Era mai binevoitor cu serviorii şi mai drăgăstos cu Wade şi Ella. Niciodată nu pomenea de trecut şi îndemna parcă, pe tăcute, pe Scarlett să facă la fel. Nici Scarlett nu spunea nimic, fiindcă era mai comod aşa, şi viaţa se scurgea în aparenţă fără frecături. Rhett nu părăsise niciodată atitu­dinea aproape respectuoasă pe care o adoptase în timpul convalescenţei ei, şi nu‑i mai arunca săgeţi ascuţite. Scar­lett îşi dădea seama că, dacă altădată Rhett o hărţuia cu observaţii răutăcioase care o scoteau din fire şi o făceau să‑i răspundă, era tocmai pentru că îi purta interes. Acum ajunsese să se întrebe dacă mai însemna ceva pentru el. Era politicos, dar rece şi distant şi lui Scarlett îi lipseau ciorovăielile şi schimburile de cuvinte usturătoare de altădată.

Rhett era foarte drăguţ cu ea, dar aşa cum eşti cu o străină; şi aşa cum pândea altădată toate mişcările ei, le pândea acum pe ale lui Bonnie. S‑ar fi zis că tot şuvoiul vertiginos al vieţii lui fusese abătut spre un canal îngust. Scarlett se gândea câteodată că alta i‑ar fi fost poate viaţa, dacă Rhett ar fi avut pentru ea cel puţin jumătate din duioşia cu care o învăluia pe Bonnie. Câteodată îi era destul de greu să se silească să surâdă când auzea spunându‑se: "Cum îşi adoră căpitanul Butler fetiţa!" Dacă n‑ar fi surâs, oamenilor li s‑ar fi părut ciudat, şi Scarlett s‑ar fi lăsat mai bine tăiată în bucăţi decât să mărturisească cuiva sau chiar ei înseşi că era geloasă pe o fetiţă, şi anume pe fetiţa ei cea mai iubită. Lui Scarlett îi plăcuse totdeauna să ocupe locul întâi în inima celor din jurul ei, şi era limpede acum că Rhett şi Bonnie vor fi totdeauna pe locul întâi unul pentru altul.

Rhett lipsea deseori seara de acasă, dar când se întor­cea, nu era beat. Când pleca, Scarlett îl auzea adesea fluierând încetişor pe când trecea prin faţa uşii ei. Câteodată se întorcea seara cu prieteni, cu care stătea de vorbă până târziu, cu o sticlă de coniac înainte. Oamenii aceştia nu semănau deloc cu cei cu care avusese de‑a face în primul an al căsătoriei lor. Nu mai invita nici carpetbagger‑i bo­gaţi, nici scallawag‑i, nici republicani. Scariett se furişa în vârful picioarelor până la capul scării şi acolo, aplecată peste balustradă, asculta şi recunoştea plină de mirare glasul lui René Picard, al lui Hugh Elsing, al fraţilor Simmons sau al lui Andy Bonnell. În orice caz, de la întâlnirile acestea nu lipseau niciodată bunicul Merriwether şi unchiul Henry. Ba, într‑o seară, Scarlett auzi înmărmurită chiar glasul doctorului Meade. Şi când te gândeşti că odată toţi oamenii aceştia credeau că spânzurătoarea ar fi fost o pedeapsă prea blândă pentru Rhett!

În mintea ei, acest mic grup era legat pentru vecie de moartea lui Frank, iar felul cum Rhett şedea treaz până noaptea târziu îi amintea de zilele dinainte de expediţia Ku Klux Klan‑ului în cursul căreia murise Frank. Îşi aducea aminte cu groază că Rhett spusese odată că ar fi în stare chiar să intre în blestematul lor de Klan, numai ca să ajungă om cumsecade, deşi nădăjduia că Dumnezeu nu‑i va da o pedeapsă atât de grea. Dacă şi Rhett, urmând exemplul lui Frank...

Într‑o noapte când se întoarse acasă mai târziu ca de obicei, Scarlett nu se mai putu stăpâni. Cum auzi scârţâind cheia în broasca uşii, îşi puse o rochie de casă pe ea şi, ieşind în holul de sus, luminat de o lampă cu gaz, îl aşteptă în capul scării. Rhett părea gânditor, dar când îşi văzu soţia, se arătă mai ales mirat.

— Rhett, trebuie să ştiu. Trebuie să ştiu dacă tu...dacă Klan‑ul... dacă de‑asta vii noaptea aşa de târziu? Faci parte din...

La lumina pâlpâindă a lămpii, Rhett o privi cu un aer indiferent şi surâse.