Pe aripile vantului

PARTEA A IV-A-31

Într‑o rece după‑amiază a lunii ianuarie 1866, Scarlett era aşezată la birou şi scria mătuşii Pitty o scrisoare în care‑i explica amănunţit, pentru a zecea oară, de ce nici ea, nici Melanie, nici Ashley nu puteau veni să locuiască la ea, în Atlanta. Era prost‑dispusă fiindcă ştia că mătuşa Pitty nu va citi mai mult de primele rânduri şi‑i va răspunde de îndată pe un ton plângăreţ: "Dar mi‑e frică să stau singură!"

Avea mâinile îngheţate. Se opri o clipă ca să le frece una de alta şi ca să‑şi înfunde mai adânc picioarele în bucăţica de plapumă veche în care le înfăşurase. Pantofii ei, practic vorbind, nu mai aveau tălpi şi ceea ce rămăsese din ei era întărit cu bucăţi de covor. Deşi covorul o apăra de atingerea cu podeaua, nu ţinea de cald. În dimineaţa, aceea Will se dusese la Jonesboro să potcovească calul. Scarlett se gândi cu amărăciune că trăia în vremuri foarte grele, în care caii aveau potcoave iar oamenii umblau cu picioarele goale.

Îşi reluă pana ca să‑şi cpntinuie scrisoarea, dar o lăsă din nou auzindu‑l pe Will că intră pe poarta din dos. Stătu să asculte bocănitul piciorului său de lemn pe podeaua holului. Will se opri în faţa uşii biroului. Scarlett aşteptă şi, văzând că nu intră, îl strigă. Omul intră cu urechile înroşite de frig, cu părul în dezordine şi cu un mic surâs pe buze.

— Domnişoară Scarlett, câţi bani v‑au mai rămas exact în casă?

— Nu cumva vrei să mă iei în căsătorie pentru banii mei? întrebă Scarlett puţin supărată.

— Nu, domnişoară Scarlett, dar aş vrea să ştiu.

Scarlett îl privi întrebătoare. Will nu părea serios, dar era întotdeauna aşa şi Scarlett ghici că se petrece ceva.

— Am zece dolari în aur. E tot ceea ce a rămas din banii yankeului.

— Ei bine, n‑o să ajungă.

— N‑o să ajungă pentru ce?

— Pentru impozite, răspunse el şi, şchiopătând până la sobă, se plecă şi‑şi întinse spre flăcări mâinile înroşite.

— Impozite!? repetă Scarlett. Ei, fir‑ar să fie, dar ştiu că am plătit impozitele.

— Adevărat, dar se pare că n‑ai plătit de ajuns. Am auzit vorbindu‑se de asta azi la Jonesboro.

— Dar, Will, nu înţeleg. Ce vrei să spui?

— Domnişoară Scarlett, îmi pare rău să‑ţi pricinuiesc noi griji, când ai avut, slavă Domnului, destule, dar situaţia e foarte serioasă. Se zice că ar fi trebuit să plăteşti mult mai multe impozite decât ai plătit. Sunt pe cale să fixeze cota imobiliară a Tarei la o sumă foarte ridicată...pun rămăşag că dumneata vei fi cel mai greu impusă din întreg comita­tul.

— Dar nu mă pot sili să plătesc noi impozite – dacă le‑am plătit.

— Domnişoară Scarlett, nu mergi prea des la Jonesbo­ro, şi‑mi pare bine pentru dumneata. Pe vremurile astea nu‑i un loc potrivit pentru o doamnă. Dar dacă ai merge atât de des ca mine, ai şti că, de curând, o bandă scârboasă de scallawag‑i, republicani şi carpetbagger‑i au pus mâna pe conducerea treburilor oraşului. Te apucă nebunia. Se pot vedea şi negri înghiontind pe albi, silindu‑i să le lase trotuarul şi...

— Ce‑are a face asta cu impozitele?

— Îndată, domnişoară Scarlett, îndată. Din cine ştie ce motiv canaliile astea au impus Tara ca şi când ar fi o plantaţie în stare să dea o mie de baloturi de bumbac pe an. Cum am auzit de asta, m‑am dus de‑am dat o raită prin cafenele ca să aud ce se vorbeşte şi am aflat că dacă nu vei putea plăti impozitele, există cineva dispus să cumpere Tara, aproape pe degeaba, când şeriful o va vinde la licita­ţie. Or, toată lumea ştie foarte bine că nu vei putea plăti. Nu ştiu încă cine vrea s‑o cumpere. N‑am putut afla. Dar cred că fricosul acela de Hilton, care s‑a căsătorit cu domnişoara Cathleen, ştie despre ce‑i vorba, căci a rânjit când am încercat să‑l trag de limbă.