Pe aripile vantului

6

Trăsura trecu râul şi sui dealul. Chiar înainte de a zări casa de la Doisprezece Stejari, Scarlett văzu o ceaţă de fum atârnând leneş deasupra copacilor înalţi şi simţi savuroase­le arome amestecate, de lemn ars şi de carne friptă.

Focurile picnicului care, din ajun, ardeau încet, acum nu mai erau decât nişte gropi pline de jăratic, deasupra cărora se învârteau frigările din care zeama se scurgea sfârâind pe cărbuni. Scarlett ştia că mirosurile aduse de adierea vântului veneau dinspre păduricea de stejari din spatele casei celei mari. John Wilkes dădea întotdeauna picnicurile acolo, pe povârnişul care ducea spre grădina de trandafiri; era un loc plăcut şi umbrit, mult mai plăcut decât locul unde dădeau picnicuri Calvert‑ii. Doamnei Calvert nu‑i plăcea mâncarea ce se servea la picnic şi susţinea că mirosurile rămâneau zile întregi în casă, aşa că musafirii ei se înăbuşeau de căldură, într‑un loc fără um­bră, la cinci sute de metri de casă. Dar John Wilkes, cunos­cut în tot statul pentru ospitalitatea lui, ştia într‑adevăr cum să organizeze un picnic.

Mesele lungi, susţinute de căpriori, acoperite cu cele mai fine feţe de masă pe care le aveau Wilkes‑ii, se aflau acolo unde umbra era mai deasă, cu bănci fără speteze înşirate pe amândouă părţile; pentru cei ce nu voiau să şadă pe bănci, fuseseră aduse scaune, taburete capitonate şi perne, care se vedeau acum risipite în tot luminişul. La o distanţă destul de mare ca fumul să nu supere pe musa­firi, erau focurile cele mari unde se frigeau cărnurile, şi tăvile din care ieşea mirosul de sos şi de friptură. Domnul Wilkes avea întotdeauna cel puţin o duzină de negri care alergau încoace şi încolo cu tăvi pentru a servi pe musafiri. În dosul hambarelor mai era un foc, unde servitorii, vizitiii şi servitoarele musafirilor îşi pregăteau banchetul lor de plăcinte, ignami şi maţe de porc, acest fel de mâncare atât de plăcut negrilor, iar când era sezonul, pepeni verzi la discreţie.

Cu nările fremătânde, Scarlett, lacomă, aspiră mirosul cărnii de porc proaspete, bine fripte, şi nădăjdui că‑i va fi foame atunci când va fi gata. Acum era atât de sătulă şi atât de strânsă în corset, încât în fiecare clipă îi era teamă să nu râgâie. Ar fi fost o nenorocire, fiindcă numai domnii bătrâni şi doamnele foarte bătrâne puteau râgâi fără teamă de a fi desconsideraţi.

Trăsura ajunse sus şi, în faţa ochilor lui Scarlett, se desfăşură vederea casei albe – perfectă, simetrică, cu coloa­ne înalte, verande largi şi acoperişul jos; era frumoasă, cum e frumoasă o femeie care e atât de sigură de farmecul ei, încât poate fi mărinimoasă şi amabilă cu toată lumea. Scarlett iubea Doisprezece Stejari mai mult chiar decât Tara, pentru frumuseţea ei impunătoare şi demnitatea discretă, pe care casa lui Gerald n‑o avea.

Aleea, care făcea o curbă largă, era plină de cai de călărie, de trăsuri şi de musafiri care coborau şi îşi salutau prietenii. Negrii zâmbitori, enervaţi ca întotdeauna când se dădea o petrecere, duceau animalele la grajd să‑i deshame sau să scoată şeile. Stoluri de copii, negri şi albi, alergau ţipând pe peluza verde, jucându‑se sau lăudându‑se ce mult vor mânca. Holul cel larg care străbătea toată casa roia de oameni. Când trăsura lui Gerald O'Hara trase în faţa scării din faţă, Scarlett văzu fete în crinoline, uşoare ca fluturii, ţinându‑se de mijloc şi coborând sau urcând scările spre catul de sus; se opreau să se rezeme de delicata balustradă a scărilor, râdeau şi vorbeau cu tinerii de jos din hol.

Prin ferestrele larg deschise, zări în salon doamnele mai în vârstă, serioase, îmbrăcate în rochii de mătase în culori închise, făcându‑şi vânt cu evantaiele, vorbind de copii, de boli şi de căsătorii. Tom, majordomul Wilkes‑ilor, trecea repede prin odăi cu o tavă de argint în mână; saluta şi surâdea oferind pahare înalte tinerilor îmbrăcaţi în pan­taloni cenuşii sau bej şi cămăşi fine cu volane.