Pe aripile vantului

PARTEA A III-A-17

Sosise şi luna mai a anului 1864 – un mai uscat şi călduros care usca bobocii florilor, şi yankeii, sub ordinele generalului Sherman, erau din nou în Georgia, mai sus de Dalton, la o sută de mile nord‑vest de Atlanta. Umbla zvonul că o mare bătălie era iminentă prin părţile acelea, de‑a lungul graniţei dintre Georgia şi Tennessee. Yankeii îşi concentrau forţele în vederea unui atac asupra liniei ferate care lega vestul de Atlantic, între Atlanta şi Tennessee, apoi mai spre vest, chiar împotriva liniei pe care o folosiseră trupele sudiste în toamna trecută spre a câştiga victoria de la Chickamauga.

Cu toate acestea, perspectiva unei bătălii în apropie­rea Daltonului nu impresiona peste măsură pe locuitorii Atlantei. Locul de concentrare al yankeilor se afla doar la câteva mile spre sud‑est de câmpul de bătălie de la Chicka­mauga. Fuseseră respinşi o dată, când încercaseră să treacă prin trecătorile acestei regiuni muntoase, şi vor fi cu sigu­ranţă respinşi încă o dată.

Atlanta, şi împreună cu ea întreaga Georgie, ştia că acest stat avea prea multă importanţă pentru Confederaţie pentru ca generalul Joe Johnston să‑i lase prea multă vre­me pe yankei în el. Bătrânul Joe şi armata sa nu vor îngădui nici măcar unui singur yankeu să ajungă la sud de Dalton, căci era indispensabil ca sudiştii să aibă mişcările libere în Georgia. Acest stat, care nu suferise de pe urma războiului, era în acelaşi timp grânarul, atelierul şi antrepozitul Con­federaţiei. El fabrica în mare parte pulberea şi armele necesare armatei, ca şi majoritatea ţesăturilor de bumbac sau de lână. Între Atlanta şi Dalton se afla oraşul Roma, cu fabrica lui de tunuri şi alte industrii, ca şi oraşele Etowah şi Allatoona cu cele mai mari oţelării de la sud de Richmond. În fine, chiar în Atlanta erau grupate nu numai fabrici de şei şi revolvere, corturi şi muniţii, dar şi laminoarele cele mai importante din întreg Sudul, atelie­rele principalelor companii de căi ferate, precum şi nenu­mărate spitale. În sfârşit, la Atlanta se încrucişau cele patru linii de cale ferată de care depindea însăşi existenţa Sudu­lui.

De aceea nimeni nu‑şi făcea griji prea mari. La urma urmei, Daltonul era departe, colo sus înspre Tennessee. De trei ani se tot dădeau lupte în Tennessee, şi lumea se obişnuise să considere acest stat ca un câmp de bătălie îndepărtat, aproape tot atât de îndepărtat ca Virginia sau fluviul Mississippi. De altfel, între yankei şi Atlanta bătrânul Joe şi armata sa făceau zid şi toată lumea ştia că, după generalul Lee, nu exista general mai mare ca Johnston, acum când Stonewall Jackson murise.

Într‑o seară caldă de mai, doctorul Meade, aşezat pe veranda mătuşii Pitty, rezuma punctul de vedere al popu­laţiei civile, declarând că Atlanta n‑avea de ce să se teamă, fiindcă generalul Johnston va rezista în munţi ca un basti­on de fier. Cei ce erau reuniţi pe verandă îl ascultau cu simţăminte felurite, legănându‑se încet în balansoare şi urmărind zborul magic în amurg al primilor licurici ai sezonului, căci erau apăsaţi cu toţii de gânduri grele. Cu mâna pe braţul lui Phil, doamna Meade dorea ca bărbatul ei să aibă dreptate. Ştia că Phil va trebui să plece, dacă zona luptelor se apropia. Avea şaisprezece ani acum şi fusese înrolat în garda locală. Fanny Elsing, palidă şi cu ochii cerniţi de când cu bătălia de la Gettysburg, încerca să scape de imaginea sfâşietoare care o obseda de mai multe luni, aceea a locotenentului Dallas McLure murind într‑un car cu boi care îl zdruncina, sub o ploaie ce nu se mai sfârşea, în timpul lungii şi îngrozitoarei retrageri din Maryland.

Căpitanul Carey Ashburn suferea din cauza braţului său invalid şi era întristat dându‑şi seama încă o dată că toată curtea pe care o făcea lui Scarlett era zadarnică. Asta se‑ntâmplase de când sosise vestea că Ashley Wilkes era prizonier, dar căpitanului nici nu‑i trecea prin gând să stabilească vreo apropiere între aceste două evenimente.